A fost...

Scumpi copii, după vacanţă,
Vă mai amintiţi de Zdreanţă,
Cel cu ochii de faianţă,
Cum l-am scris şi l-aţi citit?

Câte unul, câţi aţi fost,
L-învăţa şi pe de rost.
Răsfăţat şi mult iubit
Zdreanţă-al nostru a murit.

Rămăsese din frumosul
Prieten bun, pielea şi osul.
Îşi pierduse şi mirosul
Şi vederea, şchiopătând
Şi căzând din când în când.
Mă striga din glod şi apă
Să-l mai scot din câte-o groapă,
Aducându-şi poate-aminte
De un drum de mai nainte
O luă strâmb printre strujani
Dând cu botu-n bolovani,
Pentru că întâi şi-ntâi
Să-l ridic şi să-l mângâi.
Zdreanţă, fără să mă vadă,
Mă ştia cam prin livadă.

Sufăr de atunci cumplit
Să ştiu Zdreanţă că-a murit.

Plânge sufletul din mine.
Îl aştept şi nu mai vine.
Mai aflaţi, şi nu e bine,
Că ce fuse nu mai vine.

Vremea deapănă şi toarce
Şi ce-a fost nu mai se-ntoarce.

poezie celebră de Tudor Arghezi
Adăugat de Simona Enache
Votează! | Copiază!