Lumânarea (În memoria lor, Mica si Ticu, părinți ai unui drag prieten)
Lumina vie a lumânării mi-aduce-n suflet ploi fierbinți,
Cenușa timpului trecut îmi arde dorul de părinți.
Mi-e dor să nu-mi mai fie dor de ei si sa îi am aici, cu mine.
Mi-e dor să-i văd, să-i simt alături, să facem planuri pentru mâine.
Ce-a mai rămas acum? O lumânare, un trup de ceară ce-l aprind smerit.
Mă rog lumina să le fie călăuză și să-i îndrume către cer sfințit.
Un gând fugar încearcă trist să-mi reclădească vise năruite.
Apăsătoare, negura le inconjoară, nimic nu va mai fi ca înainte.
Dragii mei duși trimit calde rafale, exilul meu săl risipească.
Exilul meu lac inghețat de vreme, nevrând căldură să primească.
În slava celor stinși am să învăț să retrăiesc, chiar dacă doare.
Am să învăț pe cei ce vor urma cum să se roage și s-aprind-o lumânare.
poezie de Dana Cristei (15 iunie 2012)
Adăugat de Dana Cristei
Votează! | Copiază!
Vezi și următoarele:
- poezii despre lumânări
- poezii despre lumină
- poezii despre dor
- poezii despre învățătură
- poezii despre visare
- poezii despre viitor
- poezii despre trup și suflet
- poezii despre tristețe
- poezii despre trecut
1 bettymarcovici [utilizator înregistrat] a spus pe 20 iunie 2012: |
Frumoasă poezie, m-ați emoționat curgându-mi o lacrimă pe obraz. |
2 MariaT [din public] a spus pe 5 septembrie 2012: |
Dragii mei dusi, mama si tatal meu, am sa va iubesc, respect si plang mereu. Foarte frumoasa poezie. Nu ai cum sa nu lacrimezi, daca esti sensibil si nici nu ai cum sa nu plangi de-a binenelea, daca parintii iti sunt plecai pentru totdeauna de langa tine. |