În odaie Răstignitul se înălţa enorm, pe crucea cu trunchiul traversat, în chip de braţe, de o creangă cu resturi de scoarţă şi care sub greutatea trupului se îndoia ca un arc... Deasupra cadavrului martirizat, capul apărea framantat şi enorm; încins cu o coroană încâlcită de spini, atârna vlăguit, iar în ochiul stins, abia întredeschis, mai licărea o privire chinuită şi înfricoşată; faţa era tumefiată, fruntea năruită, obrajii traşi; toate trasăturile căzute plângeau, în timp ce gura deschisă râdea schimonosită de atroce contracţii tetanice. Supliciul fusese cumplit; agonia îi îngrozise, punându-i pe fugă, până şi pe călăi.

Joris-Karl Huysmans în Liturghia neagră (2003)
Adăugat de Simona Enache
Votează! | Copiază!