Mă despart senin
Nu-i clipă-n care cerul să nu cheme,
Între-austere ziduri de cetate,
O mamă, tatăl, sora sau un frate,
Cu ochi închiși, tăcuți, uitați de vreme.
Iar porțile rămân desferecate.
Trec corbi țipând și vântu-n ramuri geme
Pustiitor, dar nimeni nu se teme.
Strigat a fost și nu se mai abate.
N-am să-ncrustez o lacrimă-n uitare.
Rămân așa, pierdut și trist, dar demn
Și mă despart senin, chiar dacă doare,
De cei mai dragi, vegheați de cruci de lemn.
Căci nici un loc din lumea pieritoare
Nu e al morții, ci al vieții semn.
sonet de Adrian Munteanu (14 aprilie 2012)
Adăugat de Lucian Velea
Votează! | Copiază!
Vezi și următoarele:
- poezii despre viață
- poezii despre tăcere
- poezii despre tristețe
- poezii despre superlative
- poezii despre moarte
- poezii despre mamă
- poezii despre lemn
- poezii despre cruce
- poezii despre crengi
Nu sunt comentarii până acum. Ne-am bucura să vedem o primă impresie despre textul de mai sus.