Eu te iubesc, penelopă

stai întinsă tu, femeie, pe un pat de vise dulci,
parc-ai sta în aşteptare şi nu vreai ca să te culci,
ai pe cap maramă albă, trup de aur, sâni de aur,
plămădită din miresme, de un mare meşter faur,
în vârtejuri diafane doar privirea în nocturn
te-nfăşoară în linţolii şi-n inele de saturn,
treci printre cărări pierdute, la umbră de chiparoşi,
îţi priveşti oglinda în faţă şi cu ochii tăi frumoşi
te vezi tânără, regină, cum erai odinioară
şi visezi idila-ţi dragă, cum a fost întâia oară,
cum cupole de amiază se lăsau în dulci sonate,
în idile de iubire, lună, stele şi agate,
joc de treceri, iuţi, încete, scene din trecut bizare,
stând în pat aşa de tristă tot mereu ţi se năzare,
în cvadriga ta de visuri timpul îşi pierde măsura,
ochiul lăcrimează singur, a tăcut deja şi gura,
pe o pernă roz- albastră tot visezi cai verzi pe cer,
care-apar din când în când după care iute pier,
vise aspre, ne-mplinite, deziluzii şi păcate
trec prin faţa ta, femeie, pline de singurătate,
care-ţi fură-n zbor privirea, oglindită în fiori,
locuită de fantome, de iluzii în culori.
adu-ţi aminte, iubito, tu n-ai fost ce eu nu sunt,
tu eşti apă, eşti durere, eşti şi aer şi pământ,
eu sunt cântec, zare-ntinsă peste orizonturi sure,
sunt luceafărul de noapte îmbrăcat în dulci armure,
într-o lume inocentă sunt şi alfa şi omega,
sunt căzutul dintre stele şi vin tocmai de pe vega,
trag lumina prin privire şi alunec fără voie
sau răsar din negre goluri în război c-o nouă troe,
ca un rătăcit prin lume pe uscaturi şi pe apă,
să-mi uit dorul, eu ulyse, care încă mă adapă,
dorul meu ce se topeşte după ochii tăi de jad,
care m-au întors din luptă, din infernul meu de iad.
stai, aşteaptă-mă, iubito, sunt făcut din zece trupuri,
n-am murit eu nici în sparta, doborât deatâtea scuturi,
în ithaka noastră dragă, te visez din nou regină,
ştiu că aşteptarea-ţi lungă şi cu ruga, vină, vină,
numai zeii pot să-ncline, soarta spre a ne vedea,
nu mi-e gândul la elena, doar la soţioara mea.
viaţa mi-a fost aventură, pe la traci, pe la ciclopi,
uragane am stârnit, ascunzându-mă prin gropi,
canibali care nu iartă, kirke cea ce m-a vrăjit,
a sirenelor dulceaţă, care m-au ademenit,
între scylla şi charybda am trecut cu greu strâmtoarea,
era să dau ortul popii, era să mă-nece marea,
apoi cu calipso-n braţe petrecut-am şapte ani,
naufragiat, sărmanul, fără hrană, fără bani,
până când o muritoare, nausica cea isteaţă,
m-a găsit zăcând pe maluri, muribund, schimbat la faţă,
în ithaka mea ajuns-am ca un vaşnic cerşetor,
şi-am găsit la mine-acasă peţitor pe peţitor,
voiau mâna penelopei, harnicei mele neveste,
luând-o pe nepusă masa, făr-acordu-i, fără veste.

...............................................................

cănd s-au întânlit iubiţii a fost sărbătoare mare,
mese-ntinse, bucurie, jertfe puse pe altare,
cu dyonis împreună s-au aşezat toţi la masă,
bacanale şi misterii, farsă trasă după farsă,
odyseu cu penelopa, mânâ-n mână şi cuminţi,
mulţumeau lui zeus-tatăl, preoţilor şi la sfinţi.
bucurie fără margini, lacrimi pline de iubire,
nu credeau că-s împreună, nu-ş veneau deloc în fire,
după atât amar de timp, dup-atâta despărţire.

luna bate printre cetini şi alunecă pe mare,
ca fantoma unei umbre, ca o umbră peste zare,
stele picură din ceruri şi deasupra se desfac,
legănând lumini pe boltă în culori de liliac,
se-auzeau clipiri de harfe şi glas tainic de chitară
ce se răspândea himeric peste tot în acea seară,
fericiţi de-atâta farmec, se credeau încă în vis,
în ithaka lor frumoasă, în palatul lor închis,
rege el şi ea regină, era mândru odyseu
că intrase în legendă ca un fiu de semizeu.

poezie de Ion Ionescu-Bucovu (24 februarie 2012)
Adăugat de Ion Ionescu-Bucovu
Votează! | Copiază!