De ziua ta, Emine (scris cu ocazia celui de al 162-lea an de la naşterea sa)

din trecut, din adâncuri de cer,
ai căzut ca o stea orbitoare,
peste iarna noastră de vis,
ruptă probabil din margini de soare,
aveai chip şi nume de om
şi te-ai numit pe scurt: Emin,
voievodul limbii române,
născut din goluri de chin.

viaţa ta, un dor ancestral şi enorm
de ţărâna în care străbunii tăi dorm,
obraz lângă obraz cu dungile- amare,
prin zloata istoriei, făcându-şi cărare,
lumi lângă lumi, născute din greu,
aceasta e viaţa Eminului meu.

de ziua ta, Emine, te-am adunat din flori,
din leagăn de istorii, din dulcile candori,
din versul tău hipnotic pe care l-am iubit,
din limba ta frumoasă cu care m-am hrănit,
din dragostea păgână pentru femeia-ţi dragă
din viaţa ta amară, străină şi pribeagă.

cenuşa ta târzie arzând pe rana mea
e ca o dulce piatră de-albastră peruzea,
tu mi-ai hrănit poemul cu explozii solare
de aceea, Emine, a ta viaţă mă doare.

tu eşti Shakespeare-ul nostru pământean
ce coboarând în inimi an de an,
eşti demonul nostru iubit şi eşti înger,
ascult cum rănile tale încă mai sânger.

cu tine arde doina cântând pe frunză-n vânt,
tu ne-ai deschis cărarea dintre cer şi pământ,
cu limba ta de aur, veche şi înţeleaptă,
noi am urcat prin vremuri, aşa, treaptă cu treaptă,
paseri măiastre rotesc peste-al tău creştet
şi-ţi înfrunzesc coroana frunzişului veşted,
te-ai ridicat luceafăr pe cerul cu stele,
şi străluceşti acolo în rânduri cu ele,
eşti visul nostru şi durerea noastră,
ce-a-ncremenit în veci pe bolta albastră.

poezie de Ion Ionescu-Bucovu (5 ianuarie 2012)
Adăugat de Ion Ionescu-Bucovu
Votează! | Copiază!