Viaţa unui penel-cruce

infinit de culori pe o pană de vultur...

gândurile reconstruite la infinit,
îşi depun literele pe un cadran albastru
şi anotimpurile le fură creaţiile,
reinventând poemele timpului.

unele aleg începutul.
altele miezul dogoritor al aşteptărilor.
altele le conturează roadele în mii de lumini...

linii, puncte,
arcuiri periculoase în seminţele poamelor
dulci acrişoare.

şi nimicul e un anotimp al pământului.
îşi risipeşte braţele pe frunţile plecate în călătoriile pulsului,
printre ritmuri fireşti
sau nu...

zvâcnesc paşi
şi uitate gesturi reconturează ramuri...

în liniştea drumului orbilor,
doar păsările tresar
şi pene lungi de timp aduc vămile mai aproape.

departe strigă vulturul,
când o creastă singuratică îi agaţă picioarele.
aripile le închide şi ochii lui
surprind reînceputurile...
... şuvoaiele de crispări între a fi şi a pleca rece,
străin dintre gheţarele iernii.

ea,
singură, sinceră,
în singurătatea unei rostogoliri a ninsorilor,
pe obrajii de piatră ai statuilor
din parcul privirilor amânate...

şi primăvara banalului,
cu braţele verzi cuprinde ramurile
reinventate în toamnele tinereţii.

şi culorile bând tăriile firii,
când stropi de ploaie
anunţă final de festin,
în mişcarea unui penel în formă de cruce.

în liniştea unei pene de vultur
cu aripile strânse,
omul reaprinde o candelă...
lasă braţele deschise larg,
pentru a nu risipi conturul
unui penel - cruce.

poezie de Anne Marie Bejliu (10 septembrie 2011)
Adăugat de Anne Marie Bejliu
Votează! | Copiază!