Ne iubim ca două bețe de chibrituri. Nu vorbim, ci ne aprindem. Nu ne sărutăm, ci provocăm incendii. Cât sunt de înalt, de un metru șaizeci și șase, corpul mi-e zgâlțâit de un cutremur de pământ. Inima evadează din învelișul-închisoare, se scurge prin artere, îmi ajunge în țeastă și se preschimbă în creier. Sunt tot o inimă, de la fiecare mușchi până în vârful degetelor!
citat din romanul Mecanica inimii de Mathias Malzieu
Adăugat de anonim
Votează! | Copiază!
Cartea "Mecanica inimii" de Mathias Malzieu este disponibilă pentru comandă online cu preț redus, la doar Vezi și următoarele:
- citate despre inimă
- citate despre înălțime
- citate despre vorbire
- citate despre sărut
- citate despre metrologie
- citate despre lungime
- citate despre iubire
- citate despre incendii
- citate despre degete
- Ne poți propune o poezie de dragoste?
1 Vedetot Ion [utilizator înregistrat] a spus pe 5 martie 2013: |
| Cel mai frumos citat de pe Citatepedia... |
2 daniel stanciu [din public] a spus pe 5 martie 2013: |
| Sa recitim cu luare aminte.... Autorul incepe spectaculos inflamand imaginatia cititorului cu o comparatie scaparatoare: iubirea ca o pasiune intre doua bete de chibrituri. Cum se produce ea? Nu prin vorbe (de regula iubirea autentica nu e declarativa), ci prin aprinderi. Reciproce? Adica un chibrit ia flacara de la altul? Pai s-a stricat "scapariciul" sau ce? Dar sa nu ne impotmolim in detalii si sa citim mai departe. Cand iubeste, corpul autorului e zguduit pe toata lungimea lui (mai bine spus, scurtimea) de un cutremur "de pamant". De ce de pamant? Parca mai devreme era alt element.. Focul. In fine. Nu mai conteaza. Cand iubesti pierzi firul "epic" si totul se intampla in zona dramaticului. Aflam mai departe ca in combustia erotica, inima poetului (sau ce-o fi dumnealui) evadeaza din toracele-inchisoare pentru a ajunge in cutia craniana- adica in alta temnita. Cert e ca in acesta falsa evaziune inima lui se transforma in creier.... Judecand dupa sinapsele textului eu cred ca ramane mai curand o inima decervelata care, dupa spusa lui Pascal, are ratiuni pe care ratiunea nu le are. Finalul e grandios, o lovitura (stropitura) de condei. Dupa ce zice ca inima se transforma in creier, lovit de o sincopa mnezica provocata de efortul "metamorfotic", autorul pretinde ca e tot o inima (aia care era cu o secunda mai devreme complet cerebrata). In lumina palpaitoare a acestor impresii de lectura nu cred ca preopinentul meu are dreptate. Acest extras literar nu e cel mai frumos text de pe sait, ci mai curand unul din cele mai candide. |