Gâlceavă-ntre izvoare de lumini
pornită din niciunde, o zvoană se`ntrețese
între lumini și umbre, stârnind porniri alese.
eu mă încumet lume să cred că-s mai de soi
căci singur fac lumina ce o îndrept spre voi!
aduse licuriciul o primă mărturie
și pâlpâi în noapte cu alți confrați o mie.
ești mult prea mic amice ! grăi o stea din boltă
privește ce puzderie de astre se revoltă !
la spusa ta de comic, noi adăstăm luceferi
resping obrăznicia pornită de neteferi
iscată larma asta cu forțe inegale
a hotărât o lampă să glăsuie pe cale:
noi facem lumea asta să fie mai cu spor
mărind mai mult lumina când aștrii se cobor.
hei ! cine-n hățiș de umbre mă tulbură-n hodină ?
întreabă sfântul soare pitit dup`o colină.
au n-o să credeți oare, că cei din stirpea voastră
au harul și puterea, lumina s-o sporească.
poate-ați uitat de mine ! adaugă și luna
ce se-oglindește-n lacuri și întețește gluma.
cum cutezați lumina s-o târâiți prin colbi
când știți dintotdeauna că vine dinspre sori ?
și-n toată bătălia purtată`n jos și`nalt
ridică glas subțire un ciob de diamant:
eu sunt atot-puterea între lumini și umbre
dacă gândiți altminteri, vă faceți gânduri sumbre !
uimită de ieșire, dă glas chiar aurora:
eu modelez lumina când se preschimbă ora !
și apele din mine stârnesc nesaț de vise
opriți-vă din joacă ! doar asta le mai zise.
căci se`nălță năvalnic tumult de apă mare
cu uriașe roiuri de picuri plini de sare:
lumina ce-o aducem pe crestele de val
produce strălucire mai mult ca un cristal !
tăceau umil ascunse, ferite de arțag
un muc de lumânare și un chibrit pribeag
cu licărul anemic avut de mii de ani.
rugau în șoaptă focul să`nvingă pe tirani.
dar marele maestru de licăr și scântei
amestecat în ruguri, întoarse către ei
o vorbă înțeleaptă ce arse înspre toți:
grăiți cu îngâmfare, precum niște netoți !
pentru că-n lumea asta și cele ce-or urma
nu-i altă strălucire cum poartă lacrima !
să luați învățătură și-aminte la ce spun,
oricine zice altfel, e doar un biet nebun !
și-apoi se stinse larma cu focul tras în jar,
cu licurici sub frunze si valuri stinse-n far.
iar stelele ascunse de voalul unui nor
priveau spre soare`apune să vină-n ajutor.
dar înțeleptul astru zăcea să-și facă somnul
lăsând lumini și umbre să vină de la omul
ce izvădise singur prin picura de rouă,
o`nțelepciune care, dădea o lege nouă.
poezie de Ovidiu Oană
Adăugat de Ovidiu Oană
Votează! | Copiază!
Vezi și următoarele:
- poezii despre timp
- poezii despre lumină
- poezii despre înțelepciune
- poezii despre umor
- poezii despre licurici
- poezii despre astre
- poezii despre apă
- poezii despre Soare
- poezii despre învățătură
Nu sunt comentarii până acum. Ne-am bucura să vedem o primă impresie despre textul de mai sus.