Poemul uitării

Copii ai omenirii,
Aţi uitat cântecul în pădure,
Aţi pierdut muzica celestă a frunzelor,
Tăcerile codrului şi zbaterea ramurilor,
Aţi uitat sunetul cornului,
Cântecul stejarului singuratic în bătaia furtunii,
Nopţile cu lună şi cu stele care se leagănă
Printre vârfurile copacilor,
Aţi uitat visul căprioarei care se lasă seara peste izvor,
Poienele de nămeţi de iarbă care vă
Mângâiau gleznele feciorelnice,
Ploaia de stele care cădeau în roua dimineţii,
Aţi uitat primăverile cu mugurii nurlii
Care dau prin frunzele uscate,
Ghioceii albi ca neaua care sărută soarele,
Viorelele albastre care colorează cu visul lor pădurea,
Aţi uitat cântecul grangurelui şi-al mierlei,
Al presurei şi al ciocârliei,
Aţi aruncat coroniţele copilăriei făcute din
Toate florile pădurii,
Aţi uitat nunţile închipuite cu miile de fluturi,
Cu gâze şi furnici, cu greieri şi licurici,
Cu smeie înălţate până la cer,
Cu jocurile pline de farmec...

De ce nu vă întrebaţi ca Eminescu:
,, Unde eşti copilărie cu pădurea ta cu tot?''
Acea cetate a naturii care ne-a crescut la poala ei...
De ce păşiţi în acea obscuritate a încăperilor
De betoane ca pe un pat de vise bolnave?
Trăim printre mese, scaune, televizoare, calculatoare
Şi alte bazaconii pe un pământ ce şi-a modificat axa
De rotaţie până-n ziua în care eternul timp
Se-ntoarce în sine lent, stingându-şi veşnicia
în acest prezent apocaliptic.
Poemul final al lumii noastre nu-l va scrie nimeni,
Noaptea ne îmbrânceşte spre ochiul fântânii,
Cine să mai scrie acel poem?

poezie de Ion Ionescu-Bucovu (14 octombrie 2011)
Adăugat de Ion Ionescu-Bucovu
Votează! | Copiază!