Mi-e dor

Mi-e, azi, un dor năprasnic de demult
-Ce-i doar numai de ieri, de-i simt tumult -
Ce-mi curge-n venele din mine, nou copil;
Mă-ntorc în gând de timp şi spaţiu, din exil.

Mi-e dor, de lungi, de primăveri cu cărăbuşi,
De colivia goală, plânsă, cu pierduţi peruşi,
De-un cuib de rândunele atârnat pe prispă,
De cioara-n croncănit pe gard, care mă-ntristă.

Mi-e dor de dat cu sania, pe-un ger de mal,
De mama povestind în lacrimi despre primul bal,
Miros din brazda plină-n trandafiri şi cu zambile,
De la bunică-n grădiniţa mică, depănând idile.

Mi-e dor de tei şi dudul, străji la poartă,
De cum priveam pe-ai mei plecând la toartă
Pe drumul de la casa-n cartier, pân' la oraş...
Revăd zâmbind, cărându-şi geanta, pe poştaş.

Mi-e dor de huruitul trotinetei cu rulmenţi,
Prezente-am chipuri de amici, colegi, de repetenţi...
Mă uit la palme şi-s murdare de cerneală;
Mă văd pe băncile de lemn, tocite, de la şcoală.

Mi-e dor de mers desculţ, fără sandale,
Reîntâlnesc vecina-n stradă, veşnic la taclale,
Am încă-n palmă-o coadă colorată de şopârlă...
Fac baie-n plină vară-n josul Prahovei, la gârlă.

Mi-e dor de cercul ce-mpingeam c-o sârmă,
De cărucior, cu figurine, ce-l repun la drum, neştiind de cârmă,
Mă văd în podul şcolii trăgând fum dintr-o ţigară...
Ascult mânjit pe faţă, cu prietenii pitit, concertul de fanfară.

Mi-e dor de bucuria, de-a juca, la nesfârşit de zi,
Am mintea plină de imagini fără nume de copii,
Simt sufletul cu inima-ntr-o neagră călimară
Ce-o-nţep cu o peniţă-n toc de lemn... mintea fugară.

Mi-e dor, că nu mai am vacanţele de vară,
Îl văd pe tata trist, că n-am luat cursul de chitară,
N-am remuşcări c-aş fi putut să mă înec,
Nici că furam din vişinata de la beci, ca să petrec.

Mi-e dor, miros cravata roşie la gât,
Am buze încă tremurând de-un prim sărut,
Sărbătoresc timid-pierdut, finalul de liceu...
Simt sfoara că mă taie-n palme de la zmeu.

Mi-e dor de cântul tatei, serile, la mandolină
-Festivul după cine, ce-aşteptam să vină-
De mâna-n păr, de la bunic, ce-i stau în poală,
De băile în flori de fân, la primul semn de boală.

Mi-e dor de căţăratul printre ţepi, în pruni,
De sila când plecam la şcoală-n fiecare luni,
Mă văd urcând pe dealul Ciob, lângă Doftana...
Simt cald miros de lapte ce-mi aduce mama.

Mi-e dor de aburul din bulgăr de zăpadă
Din mâini de rebegit, ce stau să-mi cadă,
Am sunetul de clopot de la fiecare Paşte...
Mă uit la puiul care sparge oul şi se naşte.

Mi-e dor de liniştea de la un somn de vară
Pe un cerdac de greieri, cald, afară,
De patu-n puful cu pilotă al bunicii,
De albul, bunul, cu poveşti şi pozele tunicii.

Mi-e dor de timp, pierdut în nopţi pe iarbă,
Culcat cu bolta-n iris... Venus mă dezmiardă,
O iau şi-o pun în băţ şi-o cânt pentru colind,
Cu sacu-mbujorat de mere, ce obraz m-intind...

Mi-e un dor nestăvilit, nebun, de mine
Ce sunt la fel, un neschimbat, nu cred destine...
Doar cărţile ţin cont, ce-aştern trecutul peste file...
Mi-e dor de ieri, ce mă desparte mii de zile.

Mi-e dor de fiecare loc ce l-am păşit,
Mi-e dor şi de pedepsele, ce simt şi-am ispăşit,
Mi-e dor de râsul sorei, de mătuşi şi de părinţi...
Mi-e dor de gustul de icoane-n sărutat de sfinţi.

Mi-e dor de-o lume altfel, care-a dispărut,
Mi-e dor s-o readuc, să fiu din nou, un nou născut,
Mi-e dor nespus de anticul din mine...
Mi-e dorul neîmplinit, timp e nerelativ şi nu revine.

Mi-e dor de-un aer reavăn, pur, ce respiram,
Mi-e dor de vântul ce prin păr mi-l răsfiram,
Mi-e un dor profund de ce-am iubit şi mai iubesc.
Mi-e dorul, dorul fără saţ, de mor, să mai trăiesc...

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (29 noiembrie 2010)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Votează! | Copiază!