Pământ de morţi

În cimitir, unde-am lăsat pe mama,
Ploua istovitor, a îngropare,
Ca semn că dânsa nu mai are rude
Şi-o plânge, din oficiu, ploaia mare.

Aleile-şi pierduseră conturul
Şi iarba făcea semn uscat c-o doare,
Şi către groapa timpuriu săpată
Deodată n-a mai fost nici o cărare.

Am năvălit către mormânt, cu toţii,
Ca remuşcări de legiuni barbare
Şi ploaia ne unea cu cimitirul,
Un mort zglobiu să pară fiecare.

Ploua pe mama, ploaia de pe urmă,
Şi mă gândeam că-i vie şi tresare,
Şi n-am ştiut de ce nu poate ploaia
Să stingă dreptul ei la lumânare.

Şi ne-am oprit, purtând pe faţă lacrimi
Aproape noroioase în mişcare,
Şi cuiele-n sicriu bătute bine
Dădeau ecou, din ce în ce mai tare.

Şi n-am putut să mă mai uit la toate,
Halucinând că lumea-ntreagă moare,
Când am simţit că m-a cuprins noroiul
Şi mi-a urcat mormântul pe picioare.

Suflând din greu, parcă ieşind din scoarţă,
Nu mai eram capabil de mişcare,
Simţeam că mă îngrop de viu în lutul
Care mi-a dat pe mama născătoare.

Şi-acum în gânduri mi se face noapte
Şi intervine şocul de plecare,
De nu mi-ar fi intrat, pe totdeauna,
Pământ de morţi, în mâini şi în picioare.

Ce tragic schimb am fost silit să aflu,
Ducând pe mama la înmormântare,
Ea odihneşte-n cimitir, acasă,
Dar cimitiru-n carnea mea tresare.

19-20 octombrie 2002 - ADRIAN PĂUNESCU

poezie celebră de Adrian Păunescu din Ziar (19 octombrie 2002)
Adăugat de Liliana Proca
Votează! | Copiază!