Caii...

Când poţi să tai văzduhul în felii,
Cu trupul greu, chinuit de G-uri,
Când sufocat respiri din butelii
Un oxigen ce-ţi vine cu rateuri,
Cum poţi privi din vârful atmosferei,
Pământul drag pe care sunt ce-i dragi?
Iar când virajul pune punct vederii,
De manşă cum ştii cât mai poţi să tragi?
Când îţi alegi colegii dintre fiare,
Strângând din dinţi, cu dinţii clănţănind,
Când mori câte puţin cu fiecare,
Ca să învii din nou, din nou zburând,
Cum poţi rămâne singur în aprige vâltori,
Şi să te îmbeţi de spaţiu sorbind pe săturate,
Cum nu visezi aiurea să-ţi cumperi uneori
Papuci şi fes albastru cu ciucure pe spate?
Când cei care rămân sunt mai puternici,
Din moartea unui frate mai învăţând ceva,
Când încă pe Pământ mai sunt nemernici,
Şi diletanţii, veşnic, se bagă-n treaba ta,
Cum poţi să dai uitării jignirile aduse
Şi să te-arunci în focul răspunderii reale,
Iar când păşeşti cu stângul, pe căile apuse
Cum poţi, să nu schimbi totuşi, cadenţa vieţii tale?
Când alţii dorm acasă, alături de neveste,
Iar tu-ntr-o cămăruţă cu cei din echipaj,
Când sunetul sirenei te scoală fără veste
Şi te aruncă-n noapte cu sunet de fortaj,
Cum poţi să nu te-nfurii şi totuşi să-nţelegi
Pe cel ce nu-nţelege esenţa vieţii tale?
Când – ironia soartei – el, apărat de legi,
Cum ar putea-nţelege înfrângerile tale?
Înfrângeri? Da, înfrângeri... izbânzi neacordate
Pe care ţie însuţi furându-le, le dai...
Decât să arzi cometa în nopţi întunecate,
Mai bine, frate dragă, du-te şi creşte cai!

poezie celebră de Doru Davidovici din Dezminţire la Mit (1991)
Adăugat de Simona Enache
Votează! | Copiază!