Stare sufletească

Sunt băiat din Romanaţi.
Către poale de Carpaţi.
Inima-mi arde de dor.
O voce-mi spune că mor.
Duşmanii îmi dau ocol.
Geaba 'ncerc ca să mă scol.
Oricât vreau să mă implic
Tot nu pot să mă ridic.
Pornesc cale 'ndelungată
Unde n-am fost niciodată.
Clipesc din ochi şi lacrimi storc.
Ştiu că nu mă mai întorc.
Poate într-altă primăvară
Să mai trec pe la voi iară.
Nu pe jos. Şi nici călare.
Poate sus, din Carul Mare
Voi privi la fiecare,
Poate fără întristare
Ş-atunci de-acolo de sus
Să vă spun ce-aveam de spus.
Că aicea pe pământ,
Nu-mi dădurăţi crezământ.
V-am iubit, de bună seamă
Dar nu m-aţi băgat in samă.
Aici, lângă Dunăre,
Unde-i apa tulbure,
Gândesc către tinereţe
Şi dau junilor bineţe.
Bătrâneţe, bătrâneţe,
Plină mai eşti de poveţe.
Dar ţi se scurtează traiul.
S-a împuţinat mălaiul.
Tinereţe, tinereţe,
Te grăbeşti spre bătrâneţe.
Nu gândeşti că viaţa-i scurtă.
Tinereţe nu ascultă.
Aici pe malul de Siret,
Întâlnii un om "şiret".
Vru să păcălească viaţa
Şi-l păcăli pe el, hoaţa.
Mă uit pe Dunăre-n jos;
Cine sunt şi cine am fost!
Mă uit pe Siret în sus;
Cine am fost şi ce-am ajuns!
Când eram în vremea mea,
Colindam toată lumea;
Şi de-a latul şi de-a lungul,
Cu motorul, nu cu murgul,
Şi de-a lungul şi de-a latul
Ca să nu mă-ntreacă altul.
Fără frică, fără teamă,
Fără să dau vieţii seamă,
Că dragostea şi tinereaţa
Nu te ţine toată viaţa.
Am iubit şi eu odată
O roză mândră de fată.
O mândruţă bălăioară
Cu ochi de căprioară
Şi cu părul pân-la brâu
Galben ca spicul de grâu.
Mlădie ca o sălcioară
Şi mi-o făcui soţioară.
Bobocul l-am îngrijit
Din inimă l-am iubit.
Şi dintr-o dragoste pură
Patru trandafiri crescură.
Patru trandafiri frumpşi.
Pacat c-au devenit spinoşi.
Vreau pe primul să mângâi
Şi mă -nţep în spinii lui.
După el şi ceilalţi
Porniră de mă-nţepară
Ăi-mi făcură supărare,
Stârniţi de roza de floare.
Din bucata mea de pâine,
Mai bine hrăneam un câine,
Că după o anumită ştiinţă,
Mi-aarăta recunoştinţă.
De-acum, supărarea mea,
Să n-o aibă nimenea.
De-acuma multe nu au rost.
Din tot frumosul care a fost,
Nimic nu mai rămasă.
De multe nu-mi mai pasă.
Acum sunt suflet de pripas.
Doar amintirile au rămas.
Şi-mi biciuiesc gândirea.
Şi-mi poartă gându aiurea.
Şi tristeţea mă cuprinde.
Cum aş vrea să o pot vinde.
S-o cumpere cine-o vrea.
N-aş cere nimic pe ea.
Căci cum scap de-o supărare
Vine alta şi mai mare.
Parcă au făcut legământ
Să mă bage în mormânt.
Şi mă doare sufletul
Cât m-o ţine pământul.
Nici dujmanul cel mai rău
Să n-aibă necazul meu.
Supărare, supărare,
De ce-mi ieşi mereu în cale?
Când m-ajunge iar necazul,
Lacrimile-mi frig obrazul.
Supărarea când m-ajunge,
Inimioara în mine plânge.
Frunzuliţă a bobului
Când fui puiul cucului.
N-am avut şi eu un umăr
Şi acum necazuri număr.
Salcâmule de la drum,
N-ai roade dar ai parfum.
Când vine luna lui mai
Tu parfum la toţi le dai,
Mulţumire sufletească
Dar nu ştiu să-ţi mulţumească.
Trec pe drum, de bună seamă
Şi nici nu te iau în seamă.
Dacă fui un pui de cuc,
Crescui mare ca un nuc.
Un nuc cu umbră aleasă,
Mulţi la umbra mea se. ndeasă.
Iar în loc de mulţumire,
Îmi lăsară amintire
Numele lor scrijelit
Pe trunchiul meu obosit.
Nu le pasă că mă doare
Şi freamăt de supărare.
Veni toamna, făcui rod,
Iară ei ca un nerod,
Au dat cu ciomegele
Şi-mi rupseră crengile.
S-au pus ca nălucile
Să-mi culeagă nucule.
Mă lăsară părăsit
Trist şi pustiit.

poezie de Ion Rotaru
Adăugat de Ion Rotaru
Votează! | Copiază!