De mirare

Se-ntâmplă-n viaţă să dai greş.
Munceşti pe brânci s-ajungi pe preş.
Te străduieşti şi ai un dor
S-ajungi şi pe covor.
Ţi-ai luat o fiinţă din popor
Ca să vă fiţi de ajutor.
Şi v-aţi jurat că vă iubiţi
Şi fericirea să-mpliniţi.
Cu martori şi credinţă dar,
Vă-nfăţişarăţi la altar.
Făcurăţi şi un legământ:
Să fiţi uniţi până-n mormânt.
Dar fiinţa ce-o credeai timidă,
S-a dovedit a fi perfidă.
Când credeai c-a trecut grosul,
Ţi-a tras de sub picioare preşul.
Surprins de fază, pe loc, nici
Nu reuşeşti să te ridici.
Te zbaţi într-una zăpăcit
Dar nu ştii cum. Eşti năucit.
Ai obosit şi nu mai poţi
Să te mai pui din nou pe roţi.
Mă rog, scuzaţi pentru eroare.
Vroiam să spun că pe picioare.
Şi-a scos în faţă, -mintea-i smeadă-
Ghiara. Şi n-a mai vrut să creadă
În visul ce l-aţi plănuit
Ş-aproape că l-aţi âmplinit.
Însuşindu-şi, -minte creaţă-
Tot ce-ai obţinut în viaţă.
...........................
Dorea din viaţă să mă radă.
Era să mor. N-a vrut să creadă.
Prostia ei, putu să-nvingă,
Din cal-nlături să mă-mpingă.
Ca-n fabula din pădure:
Corbului putu să-i fure
Vulpea, caşul pentru masă.
Pe mine m-a scos din casă.
Plătesc eu casa cu cu mulţi lei
Şi acum e numai casa ei.
Vulpe-l păcăli pe corb
Deşi nici ăla n-a fost orb.
M-am dus printre nevăzători
Să nu se mire-ntrebători,
Când îmi văd chipul abătut.
Şi tocmai ăştia m-au crezut.
Ai mei, normali, cu văzul bun,
M-au trişat, precum vă spun.
Şi nişte orbi, de necrezut;
Tocmai aceştia m-au văzut.
Şi m-au trecut atunci fiorii,
Văzând că cei dintâi sunt chiorii.
Rămân mirat precum şi corbul.
Care-i normal şi care-i orbul?!

poezie de Ion Rotaru
Adăugat de Ion Rotaru
Votează! | Copiază!