Masca lui Faust

port în buzunar masca făpturii mele,
o grimasă plină de amintiri,
talisman al unui trecut scăpat din zăbrele,
un Empedocle care visa printre livezile de cireşi in floare,
dorinţe, foc, versuri, aventură, iubire
şi apoi linişte la margine de imperiu,
când am ieşit din letargie,
un perceptor înfometat mi-a cerut plata
şi atunci pasărea albă şi-a regăsit refugiul
într-un copac...
să măsori spaţiul cu ochii
privind la acidele mizerii
şi să tresari
văzând că orice nebunie e ca un lac liniştit
plin de nămoluri,
de smârcurile acestei lumi bolnave.
şi atunci ne întrebam:
mai este oare nevoie de speranţă
când măştile lumii sunt purtate în buzunare?
ce greu deprindem regulile jocului de teatru
când un adio devine un apus de soare
şi poetul îşi construieşte sălasul într-un copac.
arucaţi măştile să le ia vântul primăverii,
să moară înfoiate de tristeţe
să nu mai reprezinte scheletic ideea de frumiseţe.
numai cenuşa compensează trecutul,
ea dă frâu imaginaţiei
şi îşi trăieşte propria metaforă,
fabricând marionete.
fiecare din noi, actori năuciti ai vieţii,
ne înălţăm adevăratul chip
pe altarul unui,, memento mori..."
imprudente măşti ce suntem
n-am invăţat tocmai pasajul esential al vieţii,
adică intrările în rolurile noastre,
de aceea avem nevoie de sufleor...

poezie de Ion Ionescu-Bucovu (2 aprilie 2011)
Adăugat de Ion Ionescu-Bucovu
Votează! | Copiază!