Nierika bleu

Aidoma veşniciei ce umple o seră,
ceasul de bord din adânc.
Valurile vor veni cu plângeri
de urme rămase pe scări de cabine,
ori pe panouri de şoapte
călcate de omniprezenţă,
până ce noaptea se va minţi amintire,
până când sufletele care odihnesc în cuşete
se vor deprinde cu pasul peste santine,
dorind să se alcătuiască pe sine
într-o nemaivăzută maree maternă.

Cât nu se respiră se stârnesc amintirile,
ochii ce nu se pot închide abisul despică,
da, urmele au rămas prăfuite
ca nişte tipare tolerate de unde
sub lumânări cândva aprinse a rugă.

Ocean disperat de epave, aproape şi plin
şi lucitor în luna portocalie
rănită de valuri, melancolie.

Cade în adânc fugita răcoare de pe culori,
încet, încet, tot ce pare învie
să spele picioarele şi de ultimul fir de nisip,
uşor să fie pasul purtat de curând
şi la ce bun, pe puntea ce nu e.

Intuită albastră cărare adevărată,
drumul compas frizând ridicolul ştiut,
valuri ce trec pe pipăite în întuneric
peste catargele cu lămpile stinse,
unică poartă în singulară maree albastră.

A rămas adâncul neprihănirii gol
lepădând ultramarinul tuturor strămoşilor
în paradoxul hidrostatic al mării ce-a fost
numită cândva de ceasul de bord.

Cu mersul tolerat, spre poarta spălată de val,
ultima patimă cade pe lespedea rece
pledând pentru stânci, pentru anticul dig.

Fumul învăluie o inimă imensă
la care se adaugă iubirea
diminuată cu partea rămasă
în somnul liniştii din adânc,
totdeauna pândit,
apoi lumină, căzută pe nouă oglinzi
în care se pierde cu teamă ce este.
Dezamăgirea îşi va întâlni prezicerile
pe care va trebui să le răscumpere
cu tot cu bordaj şi catarge,
iar poimâine să le revândă.

Zadarnic se va sorbi la nesfârşit
marea de sub chilă,
harul de a plânge subacvatica stare
fără arginţi, –
sânge peste babale, suprastructuri, –
nu doare, iar ochii ce văd
s-au deschis aiurea
pentru apelul de ambarcare.

Neştiuta albastră cărare, adevărat
neştiută, drumul adevărat, adevărat
nu mai este, relevmentul nu este,
gazde nemaivăzute, cu fâlfâiri de lumină
intră şi ies,
se aşează pe verga de stele
a unui arbore axat diferit
pe optica neconsolării.

Cu vânt aparent, velierul încă răspunde
în mâinile copiilor cu lacrimile îngheţate,
şi-atunci, rădăcinile uitatelor porturi
desfac încheieturile mării în şuviţe, în sfilaţe.

Plan de plutire, veşnicia ce trece
pe o poluare dezgolită albastru,
timona, schimbând sensul
cu zâmbetul liniştii profunde,
în mâna iubirii de pe covertă.

Ceasul de bord fundarisit
cu piatra legată de suflet, –
candoare amanetată
pentru nedumerire
împotriva tuturor argumentelor.

Nu se puteau închipui porturi,
faleze albe şi goale se înălţau
pe verticală
până târziu.

Insipidă genune şi debarcare,
farul acesta nu se mai schimbă,
păsări care vin şi ies cezarian,
jur-împrejur, –
o vină albastră ce nu e.

poezie de Vasile Durloi (aprilie 2011)
Adăugat de Vasile Durloi
Votează! | Copiază!