De s-ar putea, iubito...

De s-ar putea, iubito, cumva, să ne-ntâlnim
În ceasu-n care roua se-aşează – s-o sorbim...
Cu buzele uscate de dor şi nenoroc –
Ca perlele de rouă să stingă-al nostru foc.

Dar ştii, tu, nu-s prea sigur că roua ar putea
Să-mi stingă setea dulce – de dulce gura ta...
Ba, s-ar putea, răcoarea din zori să ne lipească –
Şi trupul meu şi gura-mi, setos, să te iubească.

Eu aş fi de părere, ca întâlnirea noastră,
Să fie, mai degrabă, într-o amiază-albastră
Şi-n iarba mătăsoasă, prelung să ne iubim –
Ca setea ce ne stoarce, cumva, s-o potolim.

Dar dacă tu, voi-vei – în roşu asfinţit
Să ne-întâlnim, iubito, n-aş fi nemulţumit...
Că, în general, în noapte şi-n zi şi-n frânt amurg –
Dorinţe neîmplinite, spre tine, gârlă, curg.

Deci, n-are importanţă, cu timp sau fără timp,
Eu vreau să fiu cu tine în orice anotimp –
Chiar şi-n ploioasă toamnă şi într-al iernii ger,
Dacă nu-s lângă tine – mă simt trist şi stingher.

Aşa că, hai, iubito, oricând să ne-ntâlnim
Şi într-aşa să facem, ca timpul să-l oprim
Iar dacă tu înseta-vei, eu te-aş ruga să bei
Nu roua de pe frunze – pe cea din ochii mei.

Eu - potoli-mi-voi setea, sorbindu-te pe tine...
Şi cred că, numai astfel, ne va fi cel mai bine;
Iar orele să treacă – sau să stea lângă noi -
Însă, dacă vor trece, le-aducem înapoi...

poezie de Boris Ioachim
Adăugat de Boris Ioachim
Votează! | Copiază!