Portretul unei dame de companie

Zilele astea în care pictez o damă de companie
îmi aruncă timpul pe şevalet ca o ploaie
doresc să ating modelul şi nu mă lasă,
vreau sa plătesc şi nu vrea nimic,
îmi plimbă dorinţele pe neliniştea sânilor
şi mă face să-i conturez nervos.

O aşez la fereastră să-i pătrundă lumina prin păr
şi aura ei mă arde la degete
trupul are ceva care-mi curbează liniile
ori le frânge şi cuţitul scapă bucăţi de culoare
pe unde abia trebuie ninse.

Se-nmulţesc nemulţumirile căderii umbrelor
modelul e scump şi formele ei diafane
pot fi prinse când le pipăi, când le sorbi
ca pe o licoare devoratoare de simţuri
îi promit un tablou dar e prea puţin
pentru corpul ei sculptat în abanos.

Lumea mă întreabă de ceva nou
şi umerii mei se ridică instantaneu
am degetele îngheţate în plină vară
iar ochii alunecă pe corpul femeii
să prindă încet esenţa unei dame de companie
să-i prindă poezia din mişcarea buzelor
aşa cum îmblânzeşti o sălbăticiune în timp
şi te bucuri ca un copil
căruia i s-a ridicat zmeul la cer.

De-acum locuiesc în atelier
cu umbra modelului pe pereţi ca o stafie
aud podelele trosnind, cineva umblă la şevalet,
scapă tabloul jos.

Îmi vine să dau foc la atelier şi să fug în pădure
să mă spânzur de întâmplare, să-mi dezaprob destinul
dar mor cu gândul la ziua de mâine
când trebuie să-mi amestec culorile, să-mi lovesc răbdarea
cu cuţitul şi să tai în bucăţi golul de pe pânză
să-l umplu cu dracul ăsta de femeie neîmblânzită
sau îmblânzită foarte scump
cu ochii ei de viperă şi veninul vărsat în vopsele
care abia surâde
din portretul neterminat.

poezie de Nicolae Vălăreanu Sârbu (23 septembrie 2009)
Adăugat de Nicolae Vălăreanu Sârbu
Votează! | Copiază!