Rătăcit

cad peste mine satele,
se dărâmă,
şoselele se urcă-n cer,
cerul devine-acoperiş
de şură veche
văruită cu albastru de Voroneţ.
ţăranii umblă prin sângele meu
cu rariţe, cu pluguri, cu sape şi coase,
seceră, treieră timpul la clăci
pe şanţuri, la furcării,
femeile dimineaţa se închină
şi pleacă la apă
cu cobiliţele pe umeri,
umple găleţile si sărută soarele
apoi spun rugăciuni în genuinchi
lângă Maica Precista
şi trec în tindă, pe vatră,
mestecând făcăleţul în aburul mămăligii
sau frământând pâinea-n căpistere
facându-i cruce.
cocoşii de tinichea pe garduri
strigă cât pot că i-a înecat lumina dimineţii,
misterul pădurii e-n mine o jungla
prin care sălăşluiesc
toate arătările pământului,
păsări de noapte şi animale de pradă,
şerpi si lăbârci şi muma pădurii,
noaptea în poiene joacă ielele,
fac o horă mare cu luna-n cap
ielind pe flăcăii
care îndrăznesc să le privească.

satele se-adună-n icoane de sfinti
şi merg spre biserica veche
în care se aud
toate numele ţăranilor,
pomenite de preot,
de la naştere până la moarte.
sunt doar spirite
care-şi vorbesc
unii altora
despre ce-au petrecut ei prin lume.

mă preumblu zilnic pe uliţile strâmbe,
năpădite de buruieni
şi întreb singurătatea
cine a stat aici sau acolo
în casele acelea
care-au căzut într-o rână.

nu-mi răspunde nimeni...

plec acasă şi visez
cai verzi pe pereţi dintr-o lume
care-a trecut pasul în alte vieţi,
dincolo de hotarul nostru,
degeaba o mai caut...

poezie de Ion Ionescu-Bucovu (5 ianuarie 2011)
Adăugat de Ion Ionescu-Bucovu
Votează! | Copiază!