Noi doar scriem
plângeam fără lacrimi
sub cerul verii
mă obosisem cautând
câteva cuvinte
în care să-mi încapă inima
toropit de zăpușeală
era prea multă arșiță
amândoi ne deshidratam
era o miză și singuri
doi invalizi
ne validam reciproc ideile
la masă sub vița de vie
visez cum plouă
și desenez o umbrelă
care mă apără de soare
timpul alunecă pe pietre
vocea ta sparge tăcerea
asfințitul este un pretext
să ne iubim mai devreme
păsăruici gureșe se hârjonesc
în praful cărării
grădina-i obosită
ca o femeie cu șapte copii
oricum
e importantă lupta între oameni
și propriile lor deprinderi
noi doar scriem
doi invalizi ne taie mâinile
ale tale sunt fierbinți și alungă tăcerea
chemări apar în inima strânsă
la atâtea invalidări de destin
sub sânii tăi se-ntinde podișul
la mijloc izvorul minunilor secat
și mai în jos abruptă valea
în care coboară berbecii lunii
să caute turmele de stele
strâng în beznă înfricoșat
pamântul sub tălpi
și mă privesc înghițind aerul
ca un pește aruncat pe mal
noaptea la pescuit pe râu.
poezie de Nicolae Vălăreanu Sârbu (8 ianuarie 2010)
Adăugat de Nicolae Vălăreanu Sârbu
Votează! | Copiază!
Nu este introdusă data nașterii pentru Nicolae Vălăreanu Sârbu. [Caut pe Google] [Adaug data nașterii]
Nu sunt comentarii până acum. Ne-am bucura să vedem o primă impresie despre textul de mai sus.