Tăcere

priveşte norii aceia,
de ce taci,
vine ploaia şi ne-acopere
cu răcoarea umedă a picăturilor,
de ce taci,
eu îţi mulţumesc
pentru tot ce mi-ai dăruit,
acum suntem unul,
ţi-am cunoscut toate secretele,
de ce taci,
norii aceeia pot aduce şi grindină,
nu vezi
că totul a amuţit,
greierii, lanul, pădurea, tu,
mi-e teama pentru tine,
noi doi suntem universul deslănţuit,
în acest câmp
trăsnetul ne poate ajunge,
nu plânge,
nu mai plânge,
încheie-ţi rochia,
nu vezi că florile s-au zgribulit,
locul acesta,
va rămâne sfânt în amintirea noastă,
nu mai privi înapoi,
puţin ne pasă ce va fi mâine,
străpunge timpul senină,
ce dacă vântul ne biciuie faţa,
închide-ţi ochii însângeraţi
şi priveşte c-un secol înainte,
visează,
nevrotică de false miraje,
cu iluzia că de azi înainte
n-o să mai plouă.
hai să trăim acolo
unde moare raţiunea,
fără zile cu fulgere,
în liturgicile procesiuni
unde ţipătul păunilor
se opreşte într-o oază de dor.
de ce taci
şi-ţi tragi trupul peste al meu,
de frica acestui pustiu,
care-şi scufundă fulgerele în noi.
soseşte murmurul ploii,
ne mântuie şi ne spală
de tot sterilul care ne-a acoperit.
eşecurile noastre nu ne mai interesează,
contemplăm totul
printr-un ochi al lui Şiva,
care ne împinge cu plânsul fără cuvinte
spre oaza de linişte a morţii.
acum creşte frigul primelor umbre
şi muşcaţi de lumina fulgerelor
respirăm cristalul aerului
căutându-ne inimile
care au început să bată
ca două aripioare de pescăruşi
pe o mare agitată, fără speranţe.

poezie de Ion Ionescu-Bucovu (26 iunie 2010)
Adăugat de Ion Ionescu-Bucovu
Votează! | Copiază!