Timpul

timpul nu poate vedea,
timpul nu poate auzi,
timpul nu poate iubi,
timpul nu poate simţi,
timpul are însă memorie...

timpul se mişcă greu,

dar şi iute,
în el se lăfăie amintirea,
timpul ne e duşman
şi ne e prieten,
câteodată sunt
două zile gemene întruna,
altădată
secundele se par ani,
anii trec ca clipele,
între zori şi amurg
curge istoria,
mesopotamia,
egiptul,
grecia,
roma,
eu, tu, noi, iubito,
ubic râu,
eternul timp
ne macină vieţile
şi se-ntoarce lent în sine
amintindu-ne
că totul este pentru vierme.

rămâne legenda

şi democrit
care şi-a smuls ochii
ca să poată gândi,
el e penumbra lentă
care seamăna cu eternitatea.

rămâne răstimpul dintre vise şi vise,

când luna ne-ademeneşte
cu o rază de speranţă,
în care irişii
se reazema pe-o coapsă de lut
în speranţa nemuririi...

ne-nghite ochiul fântânii

ce ne-mbrânceşte în eterna noapte,
până-n adânc,
aruncându-şi inelul
şi jucând în apa oglinzii
pâna ajungem în cuibul pietrei obscure.

timpul- grija tiranilor,

talisman pentru unii,
linişte, foc, gheaţă- pentru alţii,
iubire, versuri, dorinţe,
ocolul surd al sentimentelor,
ne măsoară spaţiul
cu acidele mizerii,
ieşind din noi
în infinite şi macabre tenebre.

poezie de Ion Ionescu-Bucovu (28 mai 2010)
Adăugat de Ion Ionescu-Bucovu
Votează! | Copiază!