Pustiu

Pustiu... o lume ce arde,
fugind de potopul ce vine
din visele celor ce urcă peste noapte
şi plini de talent, pictează cu sânge,
pădurea şi lumea, ce râde, ce plânge,
într-un cântec plin de note grave,
de acorduri zburând pe hârtia pictată de moarte
şi ritmuri ce ies din chitarele sparte,
parfumând aerul greu al dimineţii
cu clipe pustii şi sute de ofuri.

Pustiu - o inimă rece promite iubire
şi scrie pe stele că ea e menirea
dar literele seci pictate în noapte,
s-au dus... s-au dus cu furtuna venită
şi-n urmă a rămas o inima tristă,
ce aşteaptă iubire...

Pustiu - pustie lumea, pustie menirea.

poezie de Bogdan Marcel Hirja
Adăugat de Bogdan Marcel Hirja
Votează! | Copiază!