Odă toamnei

De ce oare ulmii
Îşi sfâşie veşmintele
Şi dau din braţe
Cuprinşi de teamă nebună?
I-a părăsit
Pacea de aur a verii.
Risipite-s cheile,
Florile-chei ale fericirii,
În iarba cenuşie,
Şi de acum uitate,
Jurămintele dragostei
Răsună-n abis.

Măreţul rege
Straniul atotştiutor,
Stăpân al pădurii,
Renunţă la lupta
Cu norii
Şi lasă să-i cadă
Sceptrul ruginit,
Mărul înţelepciunii,
Şi-n putregai să se destrame
Giuvaerurile coroanei.
Printre foşnitoarele ramuri
Ale caprifoiului uscat
Pulsează teama dihorului
Şi deasupra iazului
Libelula se sparge
Ca o sticlă sonoră.

Numai centaurii
Cu bărbi roşii
Aleargă fericiţi
Cu scântei la copite,
Coboară colina,
Şi urmele lor de foc
În muşchi se sting.

Frunzele se desprind
De pe trunchiuri,
Mâini planând,
Şi ele se aştern dedesubt
Criptă de aramă
Păsărilor moarte.

Şi-n ruinele donjonului păsăresc
Mai locuieşte şi acum
Bufniţa noctură
Ai cărei ochi imenşi
Luminează destinul.

poezie clasică de Yvan Goll din Noul Orfeu
Adăugat de Simona Enache
Votează! | Copiază!