Noapte pustie
Parc-am rămas eu singur pe pământ,
În cer ca-ntr-o clopotniță uitată
E-un clopot greu, care-a uitat să bată,
Cu funia purtată-n nori de vânt.
Cum înainte nu mai este vreme,
În urma mea, de nu știu care veac,
Prin noaptea cu aripi de liliac
Începe nu știu cine să mă cheme.
Și pașii mei răsună după mine
Ca niște bulgări care nu m-ajung,
Răsună tot în jur așa prelung,
Tot golu-n care nimeni nu mai vine.
Începe a umbla singurătatea,
În jurul meu ca o mulțime mare,
Prin beznă cad furnici ce vor să care,
În mușuroaie mari, pustietatea.
Se năruie-ntunericul din nou,
Și-n noaptea-n care-s singura ființă,
Pământu-mpovărat de suferință,
Culcându-se,-ngenunche ca un bou.
poezie celebră de Demostene Botez din Povestea omului (1923)
Adăugat de Costel Zăgan
Votează! | Copiază!
Vezi și următoarele:
- poezii despre uitare
- poezii despre noapte
- poezii despre vânt
- poezii despre timp
- poezii despre suferință
- poezii despre singurătate
- poezii despre promisiuni
- poezii despre nori
- poezii despre furnici
Nu sunt comentarii până acum. Ne-am bucura să vedem o primă impresie despre textul de mai sus.