Laeti et Errabundi

Voiajurile intrepide
(Ce grea odihna pare azi!)
Cu steamere şi cu rapide.
(La ce-mi slujeşte-at home-ul gras?)

Mergeam haihui – mai ţii tu minte,
Tu, călător pierit în cale –
Sorbiţi de aerul fierbinte,
Fantome, două, joviale!

Cu pasiunile hrănite –
Cu-obrăznicie – peste poate,
Cinsteam vacanţe înmiite.
Iar simţurile, ponderate,

Dau tinereţe, înfrăţire,
Şi inimile slobozite
De a muierii miluire,
Prejudecată părăsită,

Lăsându-i teama de orgie
Şi scrupulele vagi sihastrului,
Că patima de-o laşi să-nvie
Prinzi dulcele gust al pârleazului.

Excese-o mie, printre ele,
Am dat o duşcă mai din tot,
Franceze vinuri, vinuri grele,
Şi-acel faro, şi-acel stout,

Vinaţuri iuţi şi tescovine,
Dăunătoare, e vădit,
Cu duhurile-n înălţime,
Sub mese, trupul, mai smerit.

Cu peisaje şi cetăţi
Pozau privirii nesătule!
Ambele-ne curiozităţi
Ar fi luat hărţi cum iei pilule.

Şi fluvii, munţi şi bronzuri, marmuri,
Azur de aur, zori vrăjite,
Şi Anglia, maică între arbori,
De turnuri Belgia dădăcită,

Cumplită marea şi domoală –
Ţeseau pe-acest roman drag care
Nu contenea, sufletu-n fală –
Et quid despre a noastră carne?... –

Romanul vieţii-n doi bărbaţi,
Cum n-au perechile model,
Ce-adună-n inimi, cu nesaţ,
Un sentiment dur şi fidel.

Invidia, vasilisc rival,
Nu-ngăduia acest regim:
Ne da la prânz doar blam social,
La cină-aşijderi să-nghiţim.

Mizeria şi ea trona
În falanster, din când în când;
Voioşi îi răspundeam aşa:
Cu barabule şi avânt.

Nod de pricini, fără pricină,
(Să fi fost prea frumos se poate),
La câte sunt puneam surdină,
Ca doi stegari ce-n simplitate

Sunt mândri liberi că se simt,
Mai liberi decât tot ce-i slobod,
Şi surzi la-njurături fiind
Şi la al hohotelor clopot.

Lăsarea grijii în Paris,
Şi piedică, şi-amor şi lesă:
El – câţiva proşti de care-a râs;
A chiţcăielilor prinţesă –

Ea, proasta fără de egal...
Deodată gloria ne trânti
Cu mareşalii imperiali
Căzuţi pe Loara-n tâlhării,

Dar noi căzurăm voluntar!
E vorba doar de o permisie,
Cum sună-n termeni militari,
Atâta-i doar acea demisie,

Permisie pe termen scurt,
Dar după lupte fără număr!
Rămas-ai la femele surd?
Eu mai că n-am zărit nici umăr,

Deşi, cât fu-mi dădu fiori.
Ce fire slabă-i a mea fire!
Mai bine-oftezi decât să mori,
Să mori, adică, de tânjire.

Te dau drept mort pe tine. Să
Îi ia toţi dracii p-ăi de poartă
Această ştire groaznică
Ce vine să îmi bată-n poartă!

Nu pot s-o cred. Cum, mort să fii,
Mort, tu, zeu între semizei!
Nebuni ce scuipă nebunii!
Mort, tu, păcatu-mi de scântei,

Trecutul ce îmi fierbe-ntr-una
În vine şi-n gândirea toată,
Ce străluceşte şi ce tună
Peste credinţa-mi ne-ncetată!

Mort, el, triumf uluitor,
Neînfrânat şi nesfârşit,
A toate binefăcător,
În inimă-ndumnezeit!

Miraculoasa mea poemă,
Filosofii deplin cereşti,
Şi patria mea, şi-a mea boemă,
Sunt moarte? Viaţă, tu trăieşti!

poezie clasică de Paul Verlaine, traducere de Mihai Rădulescu
Adăugat de Simona Enache
Votează! | Copiază!