Post-mortem

Ne-am legat în fiecare zi la ochi
de-a baba oarba, de-a v-aţi ascunselea ne jucam
pe tabla mare de sah, oraşul
plin de pioni buimaci, regi şi regine
ţinându-se de mână
şi nebuni, mulţi nebuni.
Am uitat ce am vrut să-ţi spun în nopţile
în care mă ascultai cu ochii împânziţi
cu dragoste şi momente
mi-am amintit acum, post-mortem
un cadavru visător
plin de cuvinte sfârşite de timp
stinse cu ceară.
În plămâni nu mai e aer
doar cerneala pe care am înghiţit-o
sărutându-ţi scrisorile
doar sarea pe care am strâns-o
de pe buzele înmuiate în lacrimi
şi, din când în când, în apa mării.
Pe trotuarul pe care sunt acum întinsă
privind cerul cu ochii închişi
au păşit, pe rând, fără să se uite în direcţia mea,
doi copii blonzi, râzând
o domnişoaraă strigând la telefonul mobil
nevinovat de altfel
un bătrân şi o bătrână, faţă în faţă, spate în spate
prinşi într-o tăcere mai gravă
decât tăcerea mea.
Şi mi-am dat seama, puţin prea târziu,
Că viaţa e frumoasă.

poezie de Diana Dancu (17 ianuarie 2010)
Adăugat de Diana Dancu
Votează! | Copiază!