Pe drumul Plevnei

Iar pe drumul care duce
de la Dunăre spre munte
Trec românii zi şi noapte
către Plevna, merg şi vin.
Vesele batalioane
cu maiorii lor în frunte,
Şir de care cu provizii
schilăviţi în haine crunte
Scârţâit şi chiu, şi tropot
pe-acel drum de oameni plin.

Într-acest pestriţ amestec,
scoborând pe dealuri, iată
Pe-un răzor s-oprise-n cale
o bătrână şi gemea,
Cu desagii goi pe umeri,
semn de-o cale-ndelungată.
Iar din văi, urcând alene
se vedea venind o ceată
De drumeţi din ţara noastră
şi s-opriră lângă ea.

Bună calea, zise unul,
Inima vă fie bună,
Oameni buni! Dar unde mergeţi?
De ne-ajută Dumnezeu,
Noi, la Plevna, maică dragă.
Tot la Plevna! Cum ne-adună!
Eu de-acolo viu. Băiatul
mi-e-n război acu de-o lună,
Şi m-am dus să-mi văd băiatul
că-i la Plevna şi-i al meu.

Repede-mprejur se strânse
ca prin farmec toată ceata
Ca să-ntrebe cum e Plevna?
cum stau turcii-nchişi în ea?
Ce mai zice Carol-vodă,
când o fi războiul gata?
Şi-mbătată de potopul
întrebărilor ea, biata,
Îşi ştergea cu palma ochii
şi plângând le tot spunea.

Dar în urmă, ei de grija
nopţii, ca să nu-i apuce:
Să rămâi în pace, maică,
să te vadă Domnul sfânt.
Şi grăbiţi se ridicară
toţi de jos, făcându-şi cruce.
Ea, cu ochii plini de plânset,
privea gloata cum se duce,
Şi-un pustiu simţi-mprejuru-i
şi-ntuneric pe pământ.

Stete-aşa, mereu privindu-i
şi deodată-n fuga mare
Ea porni la deal, cu strigăt
să s-oprească ceata-n loc.
Când ajunse-abia trăgându-şi
puţintica răsuflare:
Dragi creştini, voi unde mergeţi?
aveţi milă şi-ndurare,
Eu mă-ntorc cu voi acolo
la băiatul meu, în foc!

Dar ai fost! La Plevna, maică,
toate-acum îţi sunt ştiute,
Ţi-ai văzut şi tu băiatul,
ce mai vrei să vezi acum?
Să te-ntorci, în sat acasă;
ia-ţi toiagul tău şi du-te.
Noi suntem cu toţii tineri
zor avem şi mergem iute,
Tu eşti slabă şi puţină
şi e mult de mers pe drum.

Ea-şi întinse-atunci cu gemet
mâinile, strigând cu jale:
Nu mă bateţi cu nevrerea,
că vă bate Dumnezeu!
Voi fugi cu voi alături,
şi de voi muri pe cale,
Tot atât! M-oi şti aproape
de băiat! În sat, acasă
E pustiu, că n-am pe nimeni!
Orice-o fi, mă duc şi eu!

poezie celebră de George Coşbuc
Adăugat de Sagittarius
Votează! | Copiază!