Umbre, sunete, lumini

Umbra ta
se odihneşte deasupra mea
precum noaptea asupra capetelor noastre plecate
ca o lumânare uitată,
ca o undă nestrivită de pietre.
Şi când îţi voi vedea umbra
de departe, din mine,
de unde nu ma aşteptam să o văd vreodată
voi şti ca aşteptarea ei
a fost mai lungă decât orice linişte
ar putea exista vreodată între doi îndrăgostiţi.

Vocea ta
nectarul femeii mereu însetată
se-aude cel mai limpede când eu tac
şi mă aşez sub cer, senină, albastră, fără nori
ascultându-te vorbind şi gândindu-mă
că fiecare cuvânt de-al tău e un elogiu adus vorbirii
că fiecare lovitură a buzelor e un sărut pierdut
te voi ruga să taci
înţelepciunea nu va fi niciodată mai presus de iubire.

Lumina ta
mă mângâie de sus în jos, potolit, cald
povara întunericului nu-mi mai doarme sub piele
nu se mai aude ecoul distanţei între atunci şi acum
precum nici bătăile de aripi ale păsărilor
nu mai anunţă furtuni
străzile cântă, cu timpul se opresc
şi ascultă cum prin noi
nu mai aleargă melancolia.

poezie de Diana Dancu (18 decembrie 2009)
Adăugat de Diana Dancu
Votează! | Copiază!