Prinţesa şi grăjdarul (banc versificat)

Dintr-un fort de şase stele, una dintre-acele fete
(sânge-albastru, trup de floare, gene lungi şi lungi picioare)
silueta de albină şi-o coboară printre cete
(servitorii-mpărăţiei) să îi vadă toţi ce are.

Într-o parte şi grăjdarul saliva după femeie
şi, lovit de o săgeată, se îndrăgosti prosteşte,
când în mintea-i de găină se produce o scânteie
(prostu-i şi mai prost atuncea când e trist şi când iubeşte).

Planuri mari răzbat în capul tânărului slujitor:
fizică, anatomie, toate câte sunt pe lume;
dintre-aceste numai unul îl va face-nvingător.
Să vedeţi ce-a copt o minte ca un val pierdut în spume.

"Ce-ar fi dacă, eu, poimâine aş vopsi un cal în verde
să-i atrag prinţesei grija, poate va vorbi cu mine,
poate-ar vrea să ne cunoaştem... Asta e! Nu am ce pierde,
chiar de planu-i un dezastru şi isprava nu va ţine."

Când a doua oară fata coborî, uşor, pe trepte
din clădirea fără margini, să se plimbe prin grădină,
observă un cal ca iarba, şi decide să-l aştepte
pe grăjdar, să îl întrebe cine poartă-această vină?

"Cine a vopsit mârţoaga în culoarea-mi favorită,
cine s-a ţinut de şotii pe sărmanul animal?!
Eu - răspunse-atunci feciorul cu o voce bâlbâită -
l-am vopsit, sperând că mâine mă vei invita la bal... "

Auzind prinţesa asta, se gândi la un răspuns.
Să îl certe, să îi zică vrute, acre şi nevrute?
C-o mişcare bruscă,-n fine: "hai în grajdul mai ascuns
şi porneşte-ţi pofta groasă în prinsoarea-mi de-o ascute!"

poezie de Ionuţ Popa (6 septembrie 2009)
Adăugat de Ionuţ Popa
Votează! | Copiază!