Canonada

Acalmia fericită ce durează de cinci zile
A fost ruptă pe-nserat doar de patru proiectile.
Ai noştri-au aruncat unul, iar ei au răspuns cu trei
Şi-a-nceput o canonadă ca o mânie de zei.
Dintru-ntâi se ştia bine, toţi făceam deosebire
Căci se-auzea desluşit lovitura de pornire
Iar şuierătura bombei indica provenienţă
Sosire vertiginoasă şi-a căderii iminenţă.
Apoi, s-a făcut un haos, n-am mai înţeles nimic,
Care mai sunt de-ale noastre, care de la inamic.
Era un vâjâit continuu ca de valuri şi de vânt
De parcă se dezlănţuise uraganul pe pământ.
Exploziile izbucneau simultan în multe locuri
Apărând ca flori de fum şi-artificiale jocuri,
Ce emanau mii de schije, cu zgomot de roi imens
În timp ce proiectilele zburau mereu în contra sens.

Cum stam pitit în fundul gropii luasem proporţii uriaşe
Şi mă vedeam mereu expus mortierelor vrăjmaşe.
Aci nu încăpeam în groapă, aci era extrem de mare,
Aci mă bucuram în gând de splendida-i orientare
Sau regretam că n-alesesem locul destul de inspirat
După exploziile care eram des înconjurat,
Când aproape, când departe, care mai de spaimă pline
Groaznice fiind cele care treceau exact peste mine...
Începeam o rugăciune şi nu ştiu când terminam
Dar când puteam lua de seamă tot pe la-nceput eram
Şi zicând doar doamne-doamne, adesea mă surprindeam
Fiind mereu atent la bombe, dar sensul nu-l mai prindeam
Ci le ţineam un cont tardiv; ah!... aceasta, oh! s-a dus...
Dar când un sol se spărgea, altele veneau pe sus,
Iar când credeam că au trecut, una cădea atât de-aproape,
Că bulgării zvârliţi în aer ar fi putu să mă-ngroape.
După cam un sfert de oră a-ncetat aşa, subit,
Iar după două minute asemeni a izbucnit.
Nu prea mult şi pe încetul toate ţevile-au tăcut
Şi, desigur, fiecare a zâmbit satisfăcut.
Dar, verificând efectul constatăm că e prea mic
Faţă de atâtea bombe stricate de inamic.
Un agent surprins afară, s-a ales cu casca spartă
Unui ofiţer pe-o biută i-a făcut zdrenţe o hartă,
Ordonanţa nu ştiu cărui a rămas fără gamele,
Îngrozit de viziunea unei ploaie de şrapnele,
Iar un rătăcit pe linii cu arma-n bandulieră
Fugind năuc încolo-ncoace pierdu o moletieră.
Numai pe o contrapantă, colo, spre extrema stângă
Un vlăjgan înalt cât patru disperat a prins să plângă
Că nici el nu ştie cum, însă este grav rănit
De o schijă buclucaşă care-n groapă l-a pocnit.
Camarazii lui de grupă, stau în juru-i ca la foc
Mângâindu-l; "Ţi-au dat fişa, ce te plângi de-aşa noroc?"
Şi-l îndeamnă să se ducă la postul de prim ajutor
Înspre care luminat, o şi apucă de zor.
Dar aici decepţiune, că doar dintr-o uitătură
Medicul îşi dă părerea... "E simplă zgârietură"
Şi-l scuteşte două zile, iar el îngândurat suspină
Fiindcă ştie ce-l aşteaptă... porţie dublă de chinică.

Ce-o fi fost la inamic pân-acum n-am aflat
Dar la noapte negreşit vom şti ce s-a întâmplat
Pentru că la ora zero va porni incursiunea
Şi va reveni în linii când şi-o-mplini misiunea.
Afară numai de cazul care nu poate fi spus
Şi va povesti dincolo toate cele de mai sus.

poezie de Gheorghe Ionescu din Furtuna - Jurnal de război în versuri (2005)
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!