Nufărul alb

Fost-a într-un colţ de lume,
Departe de orice drum,
Un lac mic şi fără nume,
Ce poate că e şi acum.

Aceiaşi plopi, aceleaşi sălcii
Şi acelaşi stufăriş,
În care diverse specii
Şi-au găsit bun ascunziş.

Pe mal ademenitoare,
Roua cerului pândeşte,
Gâzele neştiutoare
Cu care lacom se hrăneşte.

În apă măsoară flămândă
Sangvinica lipitoare
Şi nemişcată stă la pândă
În stuf, ştiuca răpitoare.

Plutind în unduiri uşoare,
Părând un splendid bucheţel,
Aşteaptă prada cu răbdare,
Carnivorul otrăţel.

Mascat de muşchi şi pipirig,
Jur împrejur acelaşi smârc,
Ce emenă iz şi frig
Şi-atrage câte-un cocostârc.

Peste aceste umbre, chipuri,
Peste zgomote şi şoapte,
Trec aceleaşi anotimpuri,
Aceiaşi aştri de noapte.

O noapte care doar cunoaşte,
Chemări obscene de sitari,
Orăcăit strident de broaşte
Şi zumzet jalnic de ţânţari.

Un nufăr alb, singura floare,
Crează contrast pe lac
Cu a ei imaculare,
Într-un peisaj sărac.

Şi totuşi într-o primăvară
A poposit un călător,
Ce s-arată-n searbăda seară
Un trubadur, un visător.

Înfipse plictisit toiagul,
Rămase un moment tăcut
Şi inspiră adânc, pribeagul,
Un aer pur, necunoscut.

Lăsând în jos traista cu merinde,
El nu căzu răpus de mers,
Ci-n gând începe să-şi perinde
Frânturi din viaţă-n ritm de vers.

Pentru că tot era singur
El fredonă un cânt de dor
Şi mângâie cu gest nesigur
Ochiul de apă lucitor.

Şi lucru chiar de necrezut,
Privind apoi în jur mirat,
Îşi spuse că n-a mai văzut
Un lac atât de minunat.

Aruncând a sa privire
Peste uşorul talaz,
Nu mai mişcă de uimire
Şi rămase în extaz.

Ajuns aici din întâmplare,
Toate-n jurul său îi plac
Şi câtă imaculare
În mocirla unui lac.

Însă de drum şi frământare
El cade lent de oboseală,
Cu mulţumire şi-n cântare,
Cuprins de-o dulce toropeală.

Pleoapele se-nchid agale,
Gândurile încetează,
Ochiul lumii ireale
Se trezeşte şi veghează.

Astfel că nimic nu-i scapă
Din ce-a fost sau o să fie,
Viaţa curgând ca o apă,
C-un sens moartă şi-altul vie.

Apoi vede floarea bine
Cum se desprinde din glod
Şi se-ndreaptă către sine
În tânăr fiu de voievod.

Uimit de o aşa minune,
Ca în legendă, se trezi,
Sigur că lui i se spune
Ce desluşit el auzi.

O întâmplare fericită
Îndreaptă paşii tăi aici,
Să-mi schimbi soarta nenorocită
Şi un blestem greu să ridici.

Dar n-apucă să urmărească
Trista lui istorioară,
Că-ncep să se-nvălmăşească
În ceaţa interioară.

Zgripţuroaice, căpcăuni,
Feţi-Frumoşi, cai năzdrăvani,
Zmei, balauri, oameni spâni,
Novăceşti şi Iorgovani.

Feciori şi fete de-mpărat,
Isteţi, isteţe din popor,
Pornind la drum pe înserat,
Cu paloş, buzdugan, topor.

Să facă undeva dreptate,
Altundeva să pedepsească,
Să scoată din captivitate,
Pe oropsiţi să fericească.

Veniri, plecări, cutreierări,
Întâlniri cu duhuri rele,
Frăţii de cruce-ncăierări,
Biruinţi, înfrângeri grele.

Apoi, totul dispăru
Într-o negură opacă
Şi, ca prin vis i se păru
C-a fost ce trebuia să facă.

Când uşor, pe îndelete,
Plin de emoţii se trezi,
Vântul îi zburda prin plete
Şi se făcuse altă zi.

Răspuns unei chemări sacre
A unui rol demn de eroi,
Se hotărî să se consacre
Salvării florii din noroi.

Merse cu gândul mai departe,
Privind adânc în viitor
Şi-n a eternităţii carte
Să scrie el, un muritor.

Nu e din cei ce fac glume,
Nu este din cei mici şi slabi
Şi va face primu-n lume
Poiana nuferilor albi.

Găsind şi vieţii lui un rost
Nestrămutat în hotărâre,
Improviză un adăpost
Şi trece la înfăptuire.

Făcu pe mal o scorbitură
Într-un loc ales cu tact
Şi-apoi dintr-o zmucitură
Extrage nufărul intact.

Îl replantă cu mare artă,
Sprijinindu-l în suporţi
Şi cu migală depărtă
Ce-i stânjenitor în părţi.

Iar cu pumnii cără apă
Răbdător, cu pasiune,
Udă pământul din groapă,
Încrezător într-o minune.

La început păru să fie
Osteneală răsplătită,
Căci planta era încă vie
Şi-n tutori bine sprijinită.

Apoi cu fiecare zi
Pălea, se ofilea, murea,
Iar trubadurul se trezi
Săvârşitor de faptă rea.

Cără, cără apă mereu,
Disperat ca un copil,
Se osteni zile din greu,
Se zbuciumă, dar inutil.

Trudit într-un târziu căzu,
Frânt de insucces, răpus,
Că totul se sfârşi văzu,
Deşi tot sufletul şi-a pus.

Văzând floarea mai mult moartă,
Îl cuprinse o mare milă,
De această crudă soartă
Şi îi veni de sieşi silă.

Se judecă aspru pe sine,
Se condamnă ca ucigaş,
Nu, el a vrut să facă bine,
Va îndrepta, nu este laş.

Scăpat de toropeala milei,
El nu mai ezită pe mal,
Redete nufărul mocirlei
Şi totul reintră-n normal.

Iar pentru ca nici un naiv
Greşeala să nu mai repete,
Pe un arin crestă cursiv
Aceste vorbe înţelepte:

Lăsaţi nufărul să crească
În mediul natural de trai,
Singurul să îi priască,
Fie că-i Infern sau Rai.

Luând pe umăr toiagul,
Cu traista atârnând de el,
A pornit la drum pribeagul,
Fără visuri, fără ţel.

Dispărând apoi în lume,
Prin coclauri, văi şi lunci,
Fără urmă, fără nume,
Cum a fost şi pân-atunci.

poezie de Gheorghe Ionescu din Viforniţa (2005)
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!