Care e rostul vieţii mele?

Mă duc cu copiii în centru, unde sunt toţi adunaţi
Şi cu mine vine Paul şi cu încă vreo doi fraţi.
Primarul vrea să ne dea de-ale gurii... cum zic unii...
Şi se-ngrămădesc cu toţii, mai ceva decât fac hunii.

Multă lume-i adunată şi-ndată apare-un zvon
Ca primarul vrea s-anunţe o ştire de la balcon:
,, Pachetele sunt puţine!" – spune primarul – mulţimii.
Oamenii se-mping, se calcă, de parcă-i sfârşitul lumii.

Mă uit cu compătimire, când la unul când la altul,
Nu-mi explic, decât că-n spate, toţi îl au pe necuratul.
Asta este viaţa noastră, ăştia sunt ai mei români,
Hoţii ne furară pâinea, ne trateaza ca pe câini,

Am ajuns azi, plini de ură şi suntem foarte săraci
La timona ţării noastre, n-avem cel mai bun cârmaci.
Cei ce ne conduc azi, ţara, sufletul ni l-au ucis,
Ne-au furat identitatea, nu mai avem nici un vis.

Nu ne-aude nimeni plânsul, suntem săraci şi bolnavi
Pentru cei ce ne conduc, noi suntem doar nişte sclavi.
Vreau să dăm mână cu mână şi să dăm afară hoţii,
Să fim unul lângă unul şi să ne unim cu toţii.

Să stârpim răufăcătorii, cei ce ne iau biruri grele,
Vreau să ştiu cât mai degrabă, care-i rostul vieţii mele?
Nu mai suport umilinţa, vreau să trăiesc şi eu bine,
Vreau măcar un an de zile, să fie şi ei ca mine,
Să vadă cât e de greu să nu ai bani pentru pâine
Şi să te gândeşti cu groază, iar la ziua care vine.

poezie de Georgeta Nedelcu din Cenuşa unui suflet! (7 august 1999)
Adăugat de georgeta
Votează! | Copiază!