Omul cu aripi

Era o lume a visării,
Când clipele curgeau alene,
Un timp al marilor destine,
Şi-al faptelor ce trec prin vreme.

În umbra codrilor bătrâni
Doar susurul de unde,
Răzbea cu sunet cristalin,
Sub crestele de munte.

Un pisc semeţ înconjurat de hăuri,
Veghea cu neclintirea-i
Senine depărtări ce par,
Prea mici sub măreţia-i.

Deasupra legănaţi de vânt,
Doar vulturii se-nalţă,
Stăpânitori pe-ntinse zări,
Nelinişte ei lasă.

Mistreţi şi cerbi fără de teamă,
Se-adună-n zori lângă izvor,
Iar în poieni păsări măiastre
Vrăjesc mereu cu trilul lor.

Seninul cer al caldei veri,
E-o mare fără maluri,
Iar norii cei pribegi şi moi,
Corăbii printre valuri.

În nemişcarea-acestor locuri,
Trăia de mult un înţelept,
Ducând cu el ştiinţa toată
Şi tainele pline de sens.

Se duse vestea despre el,
Departe-n zarea largă,
Şi mulţi doreau a-l întreba,
Răspunsul ca să-l afle.

Un visător şi tânăr prinţ,
Porni să-l întâlnească,
Urmând rătăcitoarele poteci,
Eternul să găsească.

Găsi bătrânul singuratic,
La adăpostul stâncii aspre,
Hrănit de roadele pădurii,
Şi răcorit de repezi ape.

- Tu ce toate le cunoşti,
Şi mic şi mare la un loc,
Găseşte-mi tainicul răspuns,
La frământările-mi de foc.

Ce rosturi are această lume?
Ce sens ascunde trecerea prin viaţă?
Unde începe existenţa?
Care-i a lumii nevăzută faţă?

- Răspuns nu pot să-ţi dau,
Căci lumea e prea mare,
Şi noi suntem prea mici,
Neîmplinită e, această căutare.

Dar este o legendă,
Că un tânăr prinţ,
Afla-va adevărul,
De va urca pe pisc.

E piscul ce se vede,
Deasupra tuturor,
Unde doar şoimu-ajunge
Şi călătorul nor.

- Cum să ajung acolo,
Când vîntul te-ncovoaie,
Prăpăstii străjuiesc,
Iar norii varsă ploaie?

Doar cineva cu aripi,
Zburând cu ne-nfricare,
Ar împlini legenda,
Găsindu-şi împăcare.

- Legenda ne învaţă,
Că zborul în înalt,
E împlinit de apa,
Izvorului cel alb.

Deci mergi sub stânca-ceea,
Şi soarbe din izvor,
Căci sigur de îndată,
Vei putea să zbori.

Dar pentru-aceste aripi,
Se cere şi o plată,
Nu vei putea să vii,
La oameni, niciodată.

Va trebui să zbori,
Cu şoimii peste creste,
Departe de prieteni,
Fără să dai de veste.

De-ai încălca porunca,
Pedeapsa te-o ajunge
Şi-n capătul de lume,
Nimic n-o s-o alunge.

Pedeapsa este moartea,
E zborul ce se frânge,
E lovitura stâncii,
E clipa ce te-nfrânge.

- Dorinţa de-a cunoaşte,
Întrece frica morţii,
De-aceea am ales:
Mă las în voia sorţii.

Deci du-mă la izvor,
Încet să sorb destinul,
Oricare el ar fi,
Urma-voi senin chinul.

Legenda prinde viaţă,
Un om învinge zarea,
Zburând precum un vultur,
Găsind astfel chemarea.

Ajunge sus pe creastă,
Priveşte de pe pisc,
Şi află adevărul,
Atât de mult promis.

E mare bucuria,
Dar clipele se scurg,
Iar greu-nsingurării
Se-adună tot mai mult.

El află că-adevărul,
Oricât dorit a fost,
De nu e-mpărtăşit,
Îşi pierde orice rost.

Iar viaţa de pe pisc,
Mai searbădă-i ca noaptea,
Căci, în singurătate,
Totu-i mai rău ca moartea.

Şi-alege să încalce,
Porunca-ngrozitoare,
Ce-i va aduce moartea,
De-ar coborî în vale.

Ajunge la bătrân,
Şi-i spune ce-a aflat,
Că adevăr etern,
Nicicând n-a existat.

- Cum de pe pisc se vede,
Că totu-i mic şi jalnic,
La fel şi lumea-ntreagă,
De-afară e o boabă.

Privit din viitor,
Tot lucrul se sfârşeşte,
Şi astfel rostul lui,
E moartea ce-şi găseşte.

Ce pentru noi există,
E-n lume un nimic,
Măreaţa galaxie,
E-un zero şi atât.

Măreaţa noastră lume,
Privită de departe,
E scufundată-n beznă,
Nici cât un vreasc nu arde.

Nimicul şi fiinţa,
Depind de cel ce află,
Nu sunt mereu la fel,
Contează ce sens poartă.

Cel ce cunoaşte-n jur,
E-un veşnic prizonier,
Între prea mic şi mare,
Deşi ar vrea altfel.

De-aceea-i fără rost,
Orice efort pe lume,
Pe lucrul mic sau mare,
Sfârşitul îl răpune.

Bătrânul îl ascultă,
Şi-i dă dreptate-n parte,
Căci este-un înţeles,
Ce-i dincolo de toate.

- Ce ai aflat nu-i rău,
E partea trecătoare,
Dar tu nesocoteşti
Pe cea nemuritoare.

Căci ceea ce se vede,
E veşnic muritor,
Rămâne doar esenţa,
Ce-ascunsă e de om.

Să crezi în forţa minţii,
Şi-n simţuri ce nu mint,
Dar mai presus de toate,
Într-un divin alint.

Există o putere,
Numită Dumnezeu,
Ce lumea o conduce,
Şi-aşa va fi mereu.

Nu are nici o formă,
Căci forma-i trecătoare,
Nu are nici un timp,
Căci timpu-i mic sau mare.

Dovadă-i neputinţa,
Ce omul însoţeşte,
Când lumea o explică,
Cu ceea ce zăreşte.

Nicicând nu vom pătrunde,
Eterna întrebare,
Cu ceea ce vedem,
Cu spaţiu, timp, mişcare.

Răspunsul se găseşte
În ceea ce nu ştim,
În neputinţa noastră,
În nemilos destin.

Ştiinţa vede forma,
Divinul ce lipseşte,
Nevoie-i de-amândouă,
Astfel se construieşte.

De te-ai întors la mine iar,
Fii fără grijă fericit,
Căci nu există o pedeapsă,
Asupra celui ce-a-ndrăznit.

Doar aripile le vei pierde,
Căci ai ales să fii doar om,
Nu singur peste piscurile-nalte,
Să vezi cum totu-i trecător.

Curajul ţi l-am încercat,
Şi dragostea de oameni,
În tot, sămânţa bunătăţii,
Tu ai ştiut să sameni.

Nu-i locul tău aici,
În codrul nepătruns,
Ci este între oameni,
Să spui ce e de spus.

Vesteşte adevărul,
Fără de-ncetare,
Căci asta ne dă sens:
Putem găsi o cale.

Şi astfel prinţul visător,
Legenda a-mplinit,
Aflând eternul adevăr,
Atât de mult dorit.

Şi astăzi piscul cel semeţ,
Veghează depărtarea,
Ademenind înaripaţi,
Ca să-şi găsească calea.

Bătrânul încă mai trăieşte,
În liniştea naturii,
Pierdut de mult în lumea sa,
În mijlocul pădurii.

poezie de Ioan Cristian (3 iulie 2007)
Adăugat de Ioan Cristian
Votează! | Copiază!