Miros de frunze uscate

miros de frunze uscate...
am avut odată o pri-prietenă...
eram atunci un licean, şi odată i-am spus
ca să fac pe nebunul (eram poet): "ştii,
eu văd mai multe culori decât alţii", iar ea,
M., mi-a răspuns "păi de ce
nu consulţi un ocultist?", dar pe bune,
fără mişto... miros
de focuri de frunze uscate prin curţi, pe Barbu Văcărescu,
pe lângă ISPE...

împodobeam atunci toamna cu diamante: o gagică
mi se pare cu plete (sau mănuşi?) de diamant
totul era de diamant pe atunci
şi dacă oamenii defecau
făceau diamante, zornăind în closet, şi
dacă pomii aveau frunze, trebuia
ca ele să fie de diamant.

plângeam bătând la maşină poeme
dar femeile din ele erau inv-inventate
nu ştiam să fac dragoste, încercasem
şi nu reuşisem, puşti
puşti gelos şi zălud... cenaclist de luni...
studinte...
ce dulce sâ mângâi o fată între picioare
când e goală şi foarte, foarte umană
nu "femeie"
şi când e toamnă afară, şi dacă geamul ar fi transparent
ar trece prin el mirosul toamnei: fru-
frunze uscate şi limbi roşii de foc
prin curţi...

sexu-i complet aiurea în cărţi şi în filme - patimă
fucking 'n' sucking
nebunie
când e de fapt atât de dulce şi trist
şi corpurile sunt atât de cuminţi
e şi fucking 'n' sucking
dar în general
şi mai tot timpul
e... altfel, e...

Mir-Mir - aşa îmi spune ea
şi când sunt şucărit îmi spune Mir-Mir.
în lift, când ne-ntoarcem din oraş
şi când au furat iarăşi becul
îi pun o mână pe fund şi-i spun fioros: "gata,
nu mai scapi... te violez!", iar ea intră în joc:
"ia mâna, domnule, sau te pocnesc de nu te vezi!"
şi-n faţa uşii
descuiem şi ne pomenim în căsuţa noastră ticnită
şi ne doare-n dos de toţi şi de toate...

iar acum marele maestru al finalurilor
de poem, vă propune
un final perfect de poem:
"ah, mirosul de frunze arse,
de foi arse prin curţi,
de foi de diamant din 'Aer cu diamante'..."

poezie de Mircea Cărtărescu
Adăugat de Clara
Votează! | Copiază!