Neființă
pietre tocite de timp
prin mulțimi
încet ele trec
și-n umbre se duc
greoi
în uriaș șuvoi
râul vieții curge
pe străzi
iar eu mut
mă lovesc
de pietre de râu
care mă dor
clădirile se-ndoaie
în mine
și plouă cu fum-cenușă
în picături uriașe
din propria-mi respirație
care mă sufocă
astăzi m-am trezit
și-am constat
că am devenit
un aspirator uriaș
îmbâcsit
care pleacă încet
spre neființă
poezie de Viorel Muha (aprilie 2009)
Adăugat de Viorel Muha
Votează! | Copiază!
Nu este introdusă data nașterii pentru Viorel Muha. [
Nu sunt comentarii până acum. Ne-am bucura să vedem o primă impresie despre textul de mai sus.