Inima mea în toamnă

I

Doamnă toamnă - viaţa mea
O îneci în amintire
Sufletu-mi cum aş putea
Să-l îmbăt de fericire?

Toamnă - cântec cenuşiu
Viu miroşi a despărţire...
Suflet, sufletu-mi pustiu,
Vag mai ştie de iubire.

Doamnă toamnă – inima
Bate-n ritmuri funerare
Toamnă hâdă, viaţa mea,
De ce n-are căutare?

II

Stau ferestrele pustii şi reci
Vântul numele mi-l strigă-n noapte
Amintiri se-ngână pe poteci
În miros dulceag de mere coapte.

Înc-o toamnă mi-a bătut în geam...
Oare câte înc-or să mă cheme?
Doamne, anii tineri să-i mai am
Toamna n-ar putea să mă blesteme.

Toamna – vechi tovarăş de beţii
Să gândesc la moarte mă îndeamnă...
Zilele şi nopţile pustii
Ale tale sunt, beţivă toamnă.

III

Se zbenguie-n aer firavi funigei
Lumina e galbenă, calmă
Din aburul verii o frunză de tei
Cu jale îmi cade în palmă

Stau singuri salcâmii la margini de drum
Nu-s păsări pe ramuri să-i plângă
Pe marginea văii, în haină de fum
Prelinge-se toamna nătângă.

Ce arsă e iarba pe dealuri, pe şesuri!
O, vară – minune de-arome ce-ai fost!
Rămân amintiri cu vagi înţelesuri
Atât; şi salcâmii plângând fără rost.

IV

Deasupra mea e cerul şi-acolo Dumnezeu.
Alături, sub fereastră, un tei şi câţiva plopi.
O urbe păcătoasă şi-n ea destinul meu;
Şi toamna care vine, şi drumul plin de gropi.

Un câine prin gunoaie adulmecă hulpav,
Amară dup-amiază şi lume la plimbare,
Şi dangăte de clopot cu timbru-nalt şi grav
Deasupra, peste case - neputinciosul soare.

Mereu, mereu, angoasă şi lacrimă de sclav
Apusuri ruginite pe urbea păcătoasă,
Şi câinele ce scurmă gunoaiele hulpav
Şi toamna care vine – şi jalea ce m-apasă.

V

O, inimă bolnavă azi,
Bolnavă ieri şi-ntotdeauna
De ce-n tristeţea neagră cazi
Când vârcolaci mănâncă luna?

Au toamna ţi-a-mplântat hain
Al disperării greu pumnal?
Ori pregeţi veşnic în suspin
Plutind pe-al vieţii silnic val?

De ce mă dori în asfinţit?
Sau m-ai durut din totdeauna?
De ce ţi-e zbuciumul cumplit
Când vârcolaci mănâncă luna?

VI

Azi, iubirile de ieri
Mi se-arată ca-ntr-un vis...
Toamna, vreme de dureri,
Norul pleoapei mi-a deschis.

Vagi parfumuri, vagi păreri
Mă-nfioară-n ceas târziu...
Toamna – vreme de dureri
Urlă-n noapte a pustiu.

Vai! Mâine, dar mâine ce va fi,
Lacrimă sau dor zadarnic?
Plânsul meu, cine-l va şti,
Piaza rea sau vântul harnic?

VII

De fiecare toamnă mă leag-o despărţire,
Ogoarele arate de IERI îmi amintesc
Şi crângurile verii, rămase-n părăsire
De-o altfel de durere, perfid, îmi amintesc.

În fiecare toamnă fiinţa-mi vrea să moară
Dar veselă scânteie mereu se-mpotriveşte:
E gândul ce-mi şopteşte de dulcea primăvară,
De veşnica speranţă, ce-n mai înmugureşte.

E toamna gândul negru şi inima pribeagă
Lipsită de speranţă, lipsită de temei,
Dar vesela scânteie făcută-i ca să şteargă
Zăbranicele toamnei şi stihiile ei.

VIII

Nu-i nici o bucurie în viaţa mea banală...
Iubito, vine toamna şi frunza-i tot mai rară.
Priveşte, la fereastră, copacii ce se ndoaie
Şi gustă-n pragul uşii văzduhul plin de ploaie

Nu-i nici o bucurie în viaţa mea pustie...
Că vine, iarăşi, toamna – dă frunza mărturie.
Priveşte, să-ţi dai seama, de ce mi-e dragă vara
Şi nu ofta când vine, înnegurată, seara.

Nimic, nici o schimbare în viaţa mea haină...
Te uită, vine toamna, natura-i de rugină,.
Întreabă-mă, iubito, când plouă-n faptul serii
Şi-o să-ţi răspund cu glasul, cu patima durerii.

IX

Toamna, târfă cu păr ruginiu
Cântă-n noapte viers de desfrânare...
Ca un palid craniu, străveziu
Hâdă râde luna peste zare.

Miezul nopţii... stihii la fereşti
Lin valsează-n ritmurile toamnei...
Vai! Copilărie, unde eşti,
Să m-ascund la pieptul cald al mamei?

Tinereţe – râset argintiu
Unde e gingaşa ta suflare?
Toamna – târfă cu păr ruginiu
Cântă-n noapte viers de desfrânare.

X

Sunt cântăreţul toamnei, de-a pururi blestemat
Să cânt căderea frunzei în zborul ei planat.

Să-mi curgă ploi în suflet şi-n inima pustie
Să plâng când cade bruma, în nopţi de insomnie.

Sunt cântăreţul singur pe care toamna-l doare
Când ciorile stau ciucur pe negrele ogoare.

Eu ştiu când vine toamna după mirosul firii
Şi veşnic mă va arde stigmatul amintirii.

Sunt cântăreţul toamnei şi-al zilelor noroase
Şi sunt poetul nopţii şi-al veşnicei angoase.

poezie de Boris Ioachim
Adăugat de Boris Ioachim
Votează! | Copiază!