Balada bătrânului marinar ( extrase )

Balada bătrânului marinar ( extrase )

Nava-n aplauze-a părăsit portul,
Veseli ne-am lansat la vale
Pe sub capelă, pe lângă deal,
Pe sub farul dinspre mare.

S-a înălţat soarele dinspre babord*,
Din apele albastre, de foarte-aproape,
Şi strălucea! Apoi, în celălalt bord,
S-a scufundat iarăşi în acele ape;

Zi de zi, mereu, mereu mai sus,
Iar la amiezi pe catarg dădea în clocot" –
Aici nuntaşul a scos un oftat din piept,
Căci auzise-acorduri de fagot.

..........................................

"Şi, iată, HARAPNICUL FURTUNII a lovit,
Cu mânie cumplită, sălbatic şi zălud,
Ne-a plesnit cu aripile-i puternice
Şi ne-a izgonit mereu, mereu spre sud.

Vibrând, nava cu prova-n mare se-nfigea,
Aidoma celui care, lovit de-o soartă rea,
E nevoit să calce în umbra acesteia –
Tanga-n talazuri prin vremea nespus de rea
Şi-alearga iute prin urletul furtunii,
Şi cap compas spre sud mereu ţinea.

S-au abătut apoi neguri şi ninsori,
Şi s-a făcut nemaipomenit de frig:
Pluteam printre gheţarii cât catargul,
Mai verzi decât smaragdul.

Iar printre crăpături nămeţii în derivă
Lăsau vederii un peisaj sinistru, mohorât:
Fără nicio formă de om şi nici de fiară –
Doar gheaţă, gheaţă şi atât.

Era gheaţă-aici, era gheaţă şi acolo,
Era oceanul de gheaţă plin, prea plin:
Crăpa, gemea, trosnea – gemete
Pe care le auzi într-o stare de leşin.

Deodată din ceaţa rece-a mării
A apărut un Albatros, fiul nimănui;
Iar noi, de parc-ar fi fost un bun creştin,
L-am salutat în numele Domnului.

El înghiţea mâncăruri neştiute rotindu-se
În zbor deasupra singurătăţilor marine.
Cu un tunet enorm gheaţa a crăpat;
Cârmaciul ne-a trecut dincolo cu bine!

Şi-un vânt bun bătea din pupa;
Albatrosul ne însoţea în largi volute
Şi-n fiecare zi pentru joc sau hrană
Se-oprea la noi pe vas să ne salute!

Fie ceaţă, fie nori, la ora de vecernie
Îl vedeai pe catarg sau pe punte-aterizând;
Iar noaptea, prin negurile albe,
Lucea luna în ape tremurând."
.........................................................................................

‘Dumnezeu te apere, bătrâne marinar,
De vrăjmaş şi de răutatea lui!' nuntaşu-a zis;
‘Arăţi îngrozitor. Ce s-a-ntâmplat?'
"Cu arbaleta mea eu ALBATROSUL am ucis."
..........................................................................................
Soarele răsărea acum din dreapta*:
De-a dreptul din mare se-nălţa
Umbrit de pâclă – şi-n partea stângă
Înapoi în mare iar se scufunda.

Şi-acel vânt bun încă bătea din pupa,
Dar nicio pasăre n-a mai apărut
Pentru joacă sau pentru hrană,
Sau pentru-a ne-nveseli cu-al ei salut!

Iar eu făcusem un lucru diavolesc*
Şi urma să fim supuşi unor grele urgisiri:
Toţi mă osândeau că ucisesem pe-al brizei sol",
‘Vântul', spuneau, ‘ne va aduce mari nenorociri.
Ticălosule, de ce l-ai ucis pe-al brizei sol,
Vântul ne va aduce mari, mari nenorociri!'

........................................................................

Adia briza; spuma zbura, fulgi albi, prin aer;
Credincios, siajul ne urmărea-ndeaproape;
Eram primii care pătrunseseră vreodată
În acea mare mută, în acele ape.

Dar briza a căzut şi n-a mai fost vânt în vele,*
Eram mai trişti decât tristeţea nemişcării;
Ne vorbeam doar pentru a sparge
Tăcerea aceea asurzitoare-a mării.

Sub cerul fierbinte de aramă
Soarele, sângeriu precum căpşuna,
Ardea-n vârful catargului,
Deloc, deloc mai mare decât luna.

Zi după zi, zi după zi inerţi,
Fără nicio adiere sau mişcare;
Ca-ntr-un tablou c-o navă neclintită
Pe-o neclintită, albastră mare.

Doar apă, apă pretutindeni,
Catranul se topea-ntre scânduri, clei;
Doar apă, apă pretutindeni,
Dar niciun strop să bei.

........................................................

Şi unora li se-arătase-n vis
Că un duh răuvoitor ne chinuia astfel;
Ascuns la nouă stânjeni în abis
Se ţinea de noi prin pâclă şi ninsori, cârcel.

Şi la tot echipajul i se uscase
De sete limba-n gură, iască;
Nu puteam scoate-o vorbă, sufocaţi
Parcă de funingini şi tuse măgărească.

Ochii tuturor coechipierilor,
Tineri sau bătrâni, mă priveau urât!
Ei, în loc de cruce, Albatrosul
Ucis mi-au atârnat de gât.

.............................................

Singur, singur, întotdeauna singur,
Singur pe marea vastă, vastă!
Şi niciodată-un sfânt n-a avut milă
De-a sufletului meu năpastă.

Atâţia oameni, atâta de frumoşi,
Zac în somnul morţii-ntunecat şi greu!
Iar mii de târâtoare-alunecoase
Trăiesc – aşa cum trăiesc şi eu.

Priveam marea lâncedă şi-apoi
Îmi îndreptam ochii-n altă parte;
Priveam puntea – putregai,
Şi oamenii morţi, de casa lor departe.

Priveam cerul încercând să spun o rugă;
Dar nu cuvinte ţâşneau în pustiul orb
Din gâtu-mi, ci şoapte veninoase,
Iar inima-mi era uscată colb.

Am strâns pleoapele şi le-am ţinut închise;
Globii ochilor ardeau pulsând ca nişte stele;
Iar marea şi slava, slava şi marea cu apele ei
Stăteau încremenite, pietre-n ochii mei;
Şi toţi acei morţi zăceau la picioarele mele...

O sudoare rece li se scurgea din membre,
Nu putrezeau şi nici nu miroseau urât:
Dar privirea cu care m-au săgetat atunci
Rămăsese vie în ochiul lor posomorât.

.......................................................

M-am trezit. Pluteam în pace,
Iar vremea era foarte bună:
Era o noapte cu lună, liniştită;
Morţii stăteau pe punte împreună.

Stăteau cu toţii pe covertă,
Ca în osuarul unei închisori:
Toţi mă fixau cu ochi de tipsă,
În lumina lunii pline sclipitori.

Junghiul sau blestemul care i-a ucis
Era prin preajmă, poate pe teugă:
Nu-mi puteam lua ochii din ochii lor,
Nici îndrepta spre cer a rugă.

Dar vraja se spărsese: am mai scrutat o dată
Oceanul imens, atât de verde,
Şi am privit spre larg, dar am văzut
Prea puţin din tot ce nu se vede –

..............................................................

O! Un vis de bucurie! Ce văd eu oare,
Acoperişul unui far în lumina clară?
E un deal acolo? O biserică?
Aceea e propria mea ţară?

Am plutit în derivă până la bara portului
Şi, oftând, m-am rugat lui Dumnezeu –
O, Doamne, îngăduie-mi să mă trezesc
Sau facă-se să dorm mereu.

Rada portului era limpede cristal
Şi se alinta-n catifeaua moliciunii!
Golful lucea-n lumină – se vedea
Şi secera de-argint a lunii.

Muntele sclipea oglindă, biserica, la fel,
Cocoţată acolo sus, pe stânca ei;
Razele lunii aureau girueta taciturnă,
Nemişcată pe-o margine de stei.

Golful zăcea-n lumina mută, alb –
Şi din el se-nălţau chipuri uneori
Sau poate umbre, şi erau
Toate-nvăluite-n profirii culori.

Peste umbre, la câţiva paşi în prova,
Se profila un stacojiu halo:
Mi-am întors ochii spre covertă –
Şi, o, Doamne, ce-am văzut acolo!

Fiecare leş zăcea ţeapăn, lipsit de viaţă,
Şi, o, pe sfântul crucifix!
O întrupare numai lumină, un serafim,
Stătea deasupra fiecărui om ucis.

Şi toţi serafimii fluturau mâinile-a salut:
Privelişte de-o cerească sărbătoare!
Ei trimiteau semnale spre uscat,
Fiecare era o lumină pură,-ncântătoare.

Şi toţi serafimii fluturau mâinile-a salut,
Niciun glas nu se-auzea –
Niciun glas; dar, oh! Tăcerea cădea
Ca o muzică dulce-n inima mea.
...............................................................................................

Îndată, am auzit chiotul Pilotului voios
Şi bătaia unor vâsle-n apă;
Am întors cât am putut de iute capul:
O barcă se-apropia de noi în grabă.

O! Un vis de bucurie! Ce văd eu oare,
Acoperişul unui far în lumina clară?
E un deal acolo? O biserică?
Aceea e propria mea ţară?

Am plutit în derivă până la bara portului
Şi, oftând, m-am rugat lui Dumnezeu –
O, Doamne, îngăduie-mi să mă trezesc
Sau facă-se să dorm mereu.

Rada portului era limpede cristal
Şi se alinta-n catifeaua moliciunii!
Golful lucea-n lumină – se vedea
Şi secera de-argint a lunii.

Muntele sclipea oglindă, biserica, la fel,
Cocoţată acolo sus, pe stânca ei;
Razele lunii aureau girueta taciturnă,
Nemişcată pe-o margine de stei.

Pilotul era însoţit de fiul lui,
Auzeam barca, se-apropia, se-apropia:
Dumnezeule! Era o bucurie-atât de mare
Încât toţi morţii nu mi-o puteau lua.

L-am văzut pe-al treilea – i-am auzit vocea:
Era Sihastrul cel bun, milos!
El cântă cu glas mare imnurile sfinte
Pe care le izvodeşte-n codrul cel umbros.
El îmi va salva sufletul, el mă va spăla
De sângele nevinovatului Albatros.

..........................................................

Pilotina se-apropia, i-am auzit vorbind:
‘Cred că-i ceva ciudat acolo, cum-necum,
Lipsesc luminile de poziţie şi de drum;
Şi-apoi, de ce semnalizează-abia acum?'

‘Ciudat', a zis Sihastrul, ‘pe-a mea credinţă!
N-au răspuns semnalelor noastre repetate!
Bordaju-i deformat! Priviţi-i velele,
Cât sunt de străvezii şi de ferfeniţate!
N-am mai văzut nicicând aşa ceva;
Îmi aminteşte cum arată, pe-nserate,

Iarna scheletele frunzelor ruginii
Plutind moarte pe pârâul păduricii mele –
Când pe iederă se-aşterne omătul vrac
Şi buha ţipă la lupul de sub copac,
Care-i sfârtecă lupoaicei puii în măsele.'

‘Sfinte Isuse! Ce-aspect diavolesc are,'
A răspuns, pierit, Pilotul,
‘Mi-e teamă.' ‘Hai, vâsleşte, vâsleşte!' a zis
Vesel Sihastrul – şi l-a înghiontit cu cotul.

"Barca se-apropia din ce în ce mai mult,
N-am scos o vorbă, m-am ţinut deoparte;
Ajunsese de-acum în umbra navei,
Când s-a auzit un sunet puternic foarte.

Sub chilă: un cutremur, un vuiet mare
Crescând din ce în ce mai îngrozitor,
A urcat spre corabie, a spintecat golful;
Nava, plumb, s-a scufundat sub ochii lor.

Înlemnit de-acel straşnic sunet, înfiorător,
Care-a plesnit cerul şi-oceanul deopotrivă,
De parcă-ar fi fost înecat de şapte zile or
Mai multe, trupu-mi plutea pe apă în derivă;
Dar ca dintr-un vis, nefiindu-mi dat să mor,
M-am trezit în barca Pilotului, milostivă.

Deasupra vâltorii – care-nghiţise nava –
Se rotea barca scoţând câte un scâncet;
În jur, linişte, doar dealurile aminteau,
Repetând, ecourile-acelui sunet.

Am îngânat ceva, Pilotul a ţipat
Şi-ntr-o clipită a căzut jos, fulgerat;
Cuviosul Sihastru a privit spre cer
Şi de la locul lui, din barcă, s-a rugat.

Am pus mâna pe vâsle: fiul Pilotului,
Înnebunit, începuse să răcnească,
Râdea-n hohote, i se-nvârteau în cap
Ochii bulbucaţi, de broască.
‘Ha! ha!' striga, ‘văd bine-acum
Că Diavolul ştie să vâslească.'

Şi, iată, întors acasă-n ţara mea,
Stăteam pe ţărmul ferm, uscat!
Sihastrul a ieşit şi el din barcă,
Păşind împleticit, ca beat.

"O, ascultă-mi spovedania, părinte!"
Sihastrul s-a încruntat, ‘tu să mărturiseşti,'
A zis, ‘te conjur, chiar în această clipă,
Ce fel de om, de fiinţă omenească eşti?'

Voalul mi-a fost îndată rupt
De o cumplită agonie, care
M-a constrâns să-mi înşir saga;
Şi-apoi m-a lepădat din gheare.

De-atunci, la o neştiută oră,
Agonia aceea se întoarce:
Şi până nu-mi spun teribila poveste*
Inima-mi arde, nu-mi dă pace.

Trec, ca noaptea, dintr-un ţinut în altul;
Am căpătat un straniu dar al povestirii;
Ştiu, din clipa-n care-i văd chipul, iute,
Persoana care trebuie să mă asculte:
Şi-ncep să depăn ghemul amintirii.

Ce zarvă vine dinspre uşa aia!
Toţi musafirii au sosit la nuntă:
Pe terasa din grădină mireasa
Şi domnişoarele de-onoare cântă,
Şi sună clopoţelul de vecernie, iar eu
Trebuie să-mi spun rugăciunea sfântă.

O, Nuntaş! Acest suflet a rătăcit
Singur-singurel pe necuprinsa mare:
Era atât de singur, încât nici Dumnezeu
Nu mai încăpea-n acea însingurare.

..............................................................

Adio! Dar, Nuntaş, e bine de ştiut
Şi de ţinut minte-n această zi divină:
Cine se roagă mult, iubeşte mult,
Fie el om, pasăre sau jivină.

Se roagă cu foc, cine iubeşte mai cu foc
Deopotrivă oameni, păsări sau caşaloţi;
Pentru că Dumnezeu căruia-i suntem dragi,
Ne-a făcut iubindu-ne pe toţi." *

Marinarul, cu ochii lui scăpărători,
Cu barba-n fuioare albe toarsă,
A plecat; Nuntaşul de la uşa
Mirelui a făcut cale-ntoarsă!

A plecat ca unul prea de tot uimit,
Apăsat parcă de lipsa unei sărbători:
Un om mai trist şi mai înţelept
Se va trezi mâine dimineaţă-n zori.

Samuel Taylor Coleridge

* "S-a înălţat soarele dinspre babord" – prin urmare nava se afla în
Oceanul Atlantic în drum compas spre sud, estul aflându-se în stânga, adică în babordul ambarcaţiunii.

* "Soarele răsărea acum din dreapta" – semn că deja corabia naviga în sudul Oceanului Pacific pe un curs faţă de care estul se afla în tribordul navei, adică în dreapta acesteia.

* "Iar eu făcusem un lucru diavolesc" - marinarul a ucis albatrosul, convins fiind că el era purtător de nenoroc, aducătorul unor viitoare necazuri. Cum vântul începuse să slăbească, vina era atribuită, desigur, zburătoarei. Prevestind lucruri bune în viaţă, respectiv rele în moarte, albatroşii erau consideraţi deopotrivă simboluri ale norocului sau ale ghinionului.

* "Dar briza a căzut şi n-a mai fost vânt în vele" – cel mai probabil velierul ajunsese în zona geografică numită latitudinea cailor, undeva în jurul latitudinii de 30 de grade sud.

Latitudinea cailor este localizată la cca 30 de grade sud sau nord de
ecuator, iar ariile respective sunt caracterizate prin lipsa precipitaţiilor şi a vântului – acolo dominând aşa numitul calm plat. Navele cu pânze, în lipsa elementului propulsor, vântul, rămâneau în derivă zile sau săptămâni la rând, uneori fără suficiente rezerve de apă. Motiv pentru care, depun mărturie legendele marinăreşti, caii aflaţi la bord – marfă valoroasă a negoţului european cu Lumea Nouă – erau aruncaţi peste bord în mare.
Astfel pescajul devenea mai mic, iar nava mai uşoară putea, eventual, folosi orice adiere de vânt pentru-şi relua cursul. Mai mult, apa necesară cabalinelor putea fi folosită pentru supravieţuirea echipajelor.

* Moartea nu-i întotdeauna un blestem, tot aşa cum viaţa nu-i
întotdeauna o binecuvântare. Moartea-n Viaţă, un personaj antagonic, este însoţitoarea morţii. Ea, nerespectând legile naturale şi regulile jocului este mai de temut decât moartea însăşi.
De aceea nu-i greu de înţeles cine ce a câştigat la zaruri:
Vieţile întregului echipaj, mai puţin una, au revenit Morţii, iar viaţa bătrânului marinar, considerată mai valoroasă, a fost adjudecată de Moartea-n Viaţă, astfel că nenorocosul marinar va avea parte de o soartă mai rea decât coechiperii săi, drept pedeapsă pentru uciderea albatrosului.

*"Ne-a făcut iubindu-ne pe toţi." * "Ce este o inimă milostivă? Este o inimă plină de iubire pentru toată creaţia – oameni, păsări, animale, demoni, absolut toate creaturile." (Sf. Isaac Sirianul, 640–700)

poezie de Autor necunoscut- SUA din The Rime of the Ancient Mariner / Balada bătrânului marinar - Editura Coresi -2024, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Votează! | Copiază!