Despre oameni şi peşti

Straniu, năucitor, o arătare cu cap triunghiular
Şi cu o gură ciudată molfăind ciurucurile mării,
Înghiţind continuu apa plină de otrava mâlului şi-a sării,
Cu sânge, chiar dacă roşu, mai rece decât e un gheţar –

Şi mut, deşi-şi duce viaţa sub a valurilor gălăgioasă oaste;
La fel sunt şi-alte forme acvatice ca el, tot un soi de peşti –
Unele sferice, altele turtite sau lungi, dar toate diavoleşti,
Fără picioare, insenzitive şi, trebuie s-o spun, cumplit de caste.

Alunecoase, pline de oase, umede, holbate panarame,
Ce faceţi? Ce fel de viaţă duceţi în apă, ochi sticloşi?
Cum vă-nveseliţi acolo zilele şi nopţile infame?
Cum vă petreceţi duminicile? Nu v-aţi plictisit, solzoşi

Jongleori, să faceţi veşnic baie? Mereu presaţi de foame,
Pândind, ciupind, leorbăind, aventurându-vă sau codindu-vă fricoşi!?

RĂSPUNSURILE PEŞTELUI

Năstruşnic monstru! Ca el, eu altul nu mai ştiu,
Neamul nostru de când l-a zărit întâia oară
Se miră încontinuu. O faţă plată, de ocară,
Iar trupul de la mijloc în jos tăiat în două. Straniu.

Tu, care umbli fără rost pe malul acestui râu,
Cu trupul despicat, ţopăind într-un ritm ridicol,
Lipsit de solzi, lent şi păros articol,
Sfrijit, cu aripioare inutile, cu dinţi lipiţi, molâu!

Respiri ce nu-i de respirat, aerul tăios ca un pumnal,
Cum poate exista aşa ceva? Pe tine însuţi cum oare te suporţi,
Uscată şi îngrozitoare creatură simulând că ştii să-noţi?!
Nu poţi trăi în apă, în alcătuirea ta nu-i nimic normal!

Din când în când, vă văd trecând perechi (soţii şi soţi?!)
Cu-aripile legate-absurd una de alta – apocaliptic animal!

PEŞTELE SE TRANSFORMĂ ÎN OM, APOI ÎN SPIRIT

Bucură-te de zâmbetul tău dispreţuitor, dacă încă mai zâmbeşti,
Omule! Şi detestă-mă dacă-ţi place, dar c-o fărâmă de iubire;
Căci deosebirea trebuie să-şi dovedească folosul prin deosebire –
Şi să umple cu acorduri dulci mulţimea sferelor cereşti.

Eu sunt, de bunăvoie, unul dintre spiritele care –
Peşte, şoim sau turturea – trăieşte unde-şi are viaţa umbra,
Fără ură, fără mândrie, nici dedesupt şi nici deasupra,
În plăcutele sfere-ale Domnului o fiinţă trecătoare.

Viaţa omului e caldă, veselă sau tristă,-ntre morminte şi iubiri,
Nemărginită în speranţă, onorată cu dureri severe,
Scrutând cerul şi râvnind fierbinte-aripi de heruvimi:
Peştele-i iute, cu nevoi mici, vag, dar totuşi în vedere:

O viaţă-n sclipiri de-argint, rece, dulce,-nfăşurată-n moi talazuri,
Înviorată cu accese de teamă în multe, multe cazuri.

poezie de James Henry Leigh Hunt, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Votează! | Copiază!