Celălalt eu
Creatura mea cea mai lăuntrică, poate Caliban*,
Poate Sfântul Francisc* (un soi de ignorant, în orice caz),
Își pune, ca un înțelept chinez ascultând
Colocviul după-amiezilor de vară,
O inscrutabilă înțelegere pe frunte.
Panegiricul care-i tăcerea lui
Îmi devine limpede (mie, un alt soi de ignorant),
Scris cu minuscule riduri, pasivitatea unei
Mâneci, jumătatea începutului unei ocheade,
Un aer de contemplație senzuală.
Ce iaz leagănă ce petală-n privirea lui?
Ce pasăre înfoiată se decupează pe-o crengă?
Poți vedea munții, dar ei nu sunt ai lui,
Împletiți cu cascade și izolați pe cer,
Îndepărtați de poemele din câmpurile strălucitoare de orez.
Dac-aș putea face-o epigramă despre ceea ce reprezintă el,
Cele șaptesprezece silabe* spunând exact
Ceea ce ele nu spun exact, acest alt om
Ar vedea asemenea inflorescențe înghețând cu lumina lor
Provincia barbară din care el este alungat.
* Prin menționarea lui Caliban se face trimitere la o anume autencitate primordială.
* Sfântul Francisc putea vorbi cu păsările
* Trimitere la succintele haiku-uri și la cele șaptesprezece silabe ale lor.
poezie celebră de Norman MacCaig, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Votează! | Copiază!
Vezi și următoarele:
- poezii despre păsări
- poezii despre lumină
- poezii despre înțelepciune
- poezii despre început
- poezii despre vorbire
- poezii despre tăcere
- poezii despre superlative
- poezii despre sfinți
- poezii despre senzualitate
Nu sunt comentarii până acum. Ne-am bucura să vedem o primă impresie despre textul de mai sus.