Nava morții
I
Acum e toamnă, e vremea fructului care cade
și-a unei călătorii lungi pe apele uitării.
Merele cad ca niște picături mari de rouă,
umplându-se de vânătăi, pentru-a evada din ele însele.
Și-a venit timpul de plecare, de a-ți lua rămas bun
de la tine și-a găsi o ieșire
din sinele care se prăbușește.
II
Ți-ai construit nava morții, ai pregătit-o?!
O, construiește-ți nava morții, pentru că vei avea nevoie de ea.
Gerul neîndurător e aproape, merele vor cădea
unele după altele, rănindu-se, pe pământul înghețat.
Și prin aer vine moartea ca un miros de cenușă!
Oh, chiar nu-i simți mirosul?
Și-n corpul plin de contuzii sufletul înfricoșat
se trezește zi de zi tot mai mic, tremurând de frigul
care se-abate asupra lui prin toate orificiile.
III
Își poate un om asigura liniștea
doar cu un simplu pumnal?
Cu junghere, pumnale sau gloanțe omul își poate face
o rană sau sparge o ușă pentru a-și salva viața,
dar asta nu înseamnă liniște. O, poate fi numită asta liniște?
Desigur că nu! Cum ar putea moartea, chiar sinuciderea,
aduce vreodată cuiva liniștea?
IV
O, haideți să vorbim despre liniștea cunoscută nouă,
pe care o putem cunoaște, liniștea profundă și plăcută
a inimii în pace cu ea însăși!
Cum ne-am putea noi oare afla liniștea?
V
Construiește-ți atunci nava morții, pentru că va trebui să faci
cea mai lungă călătorie pe apele uitării.
Și moartea moare, îndelunga și dureroasa moarte
așezată între sinele cel vechi și cel nou.
Corpurile noastre-s deja-n cădere, pline de răni,
sufletele noastre se scurg deja pe poarta
cruntelor vânătăi.
Oceanul nemărginit și-ntunecat al sfârșitului
pătrunde deja prin spărturile rănilor noastre,
potopul e deja deasupra noastră.
Oh, construiește-ți nava morții, micuța ta arcă,
și aprovizionează-o cu alimente, cu prăjiturele și vin
pentru întunecatul zbor al căderii în uitare.
VI
Trupul moare, pe bucăți, iar sufletului timid
i se șterg urmele, pe măsură ce potopul negru se-ntețește.
Murim, murim, toți murim
și nimic nu va opri potopul morții care crește-n noi,
și care curând se va ridica deasupra lumii, în lumea de dincolo.
Murim, murim, bucăți din trupul nostru mor
și puterea ne părăsește,
și sufletul se ghemuiește gol în bezna ploii, copleșit de puhoaie,
agățându-se de ultimele ramuri ale arborelui vieții noastre.
VII
Murim, murim, așa că tot ce mai putem face-acum
este să acceptăm moartea și să construim nava
morții cu care sufletul va pleca-n cea mai lungă călătorie.
O navă micuță cu vâsle și rezervele necesare,
cu de-ale gurii la bord și cu toate accesoriile
gata pregătită pentru plecarea sufletului.
Lansează acum micuța ambarcațiune, acum când trupul moare
și viața-și ia rămas bun, lansează fragilul suflet
pe fragila navă a curajului, arcă a încrederii,
cu provizii și cu micile ei ustensile pentru gătit,
cu haine de schimb
deasupra rezidurilor potopului negru,
deasupra apelor sfârșitului implacabil,
deasupra mării morții, pe care noi încă navigăm:
în întuneric, fără cârmă și fără port de destinație.
Nu există port, nu există destinație,
ci numai întunericul care se-adâncește devenind
tot mai întunecat deasupra potopului tăcut, nefremătător,
întuneric totuna cu întunericul, sus și jos
și-n lateral întuneric complet, astfel că nu mai există nicio direcție;
dar bărcuța e-acolo, deși a dispărut.
Nu mai este văzută, pentru că nu-i nimeni s-o vadă.
A dispărut! A dispărut! Și totuși
ea e undeva acolo.
VIII
Și toate-au dispărut, trupul a dispărut
cu totul dedesupt, a dispărut, a dispărut complet.
Întunericul de deasupra este la fel de compact ca cel de dedesupt,
iar între cele două întunecimi micuța navă
a dispărut,
da, a dispărut.
Acesta-i sfârșitul, uitarea.
IX
Și totuși din eternitate un fir
se desparte de beznă,
un fir orizontal
care fumegă puțintel, palid, în întuneric.
E o iluzie? Sau un fum gălbui s-a ridicat
un pic mai sus?
Ah, așteaptă, așteaptă, pentru că mai există și zorii,
zorii nemiloși ai revenirii la viață
din neantul uitării.
Așteaptă, așteaptă, micuță navă
în derivă, sub funebra cenușă gri
a revărsării zorilor.
Așteaptă, așteaptă! Chiar așa, iată o stranie îmbujorare
oranj, suflete palid și-nghețat, o îmbujorare rozalie.
O îmbujorare rozalie și totul începe iarăși.
X
Potopul se potolește, iar trupul, ca o scoică de mare zdrențuită,
iese la suprafață straniu și fermecător.
Și bărcuța se îndreaptă spre casă ezitând și clătinându-se
pe fluxul mareei roz,
și sufletul fragil ajunge din nou acasă,
umplând inima cu o pace adâncă.
El leagănă inima reînnoind pacea,
pacea uitării.
O, construiește-ți nava morții, construiește-ți nava!
Pentru că vei avea nevoie de ea.
Pentru că te așteaptă călătoria uitării.
poezie clasică de D.H. Lawrence, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Votează! | Copiază!
Nu sunt comentarii până acum. Ne-am bucura să vedem o primă impresie despre textul de mai sus.