Steaua care urcă

Maestre, pe pământ a pierit o stea...
S-a risipit în lumină.
Acolo, sus, s-a amestecat cu îngerii şi a încolţit.
Dându-se-n dar divinului
Ca o mireasă pe care
Vălul de doliu a acoperit-o tăcut.
Aici ai rămas amintire
Zămislită din lut.
Acolo eşti altar stelelor, lumină şi scut.
Aici ai fost flacără, cumpănă şi zid şi amnar.
Azi veşnicia te adăposteşte – viaţă fără hotar.
Te vei reîntrupa, oare, vreodată,-n atom?
Pe chipul de om împietrit,
Lacrimi şi flori îşi dorm somnul de veci.
Tu, printre suflete treci,
Un pas despicând hotarele vieţii.
Te-aşteaptă mormintele reci...
Fotografia uitării se dezintegrează şi piere.
Dar sălăsluieşti, încărcat de mistere,
În sufletul nostru de-acum.
Maestre, drum bun!
Veşnică fie-ţi odihna! Noi te plângem aici, suferim!
Pe drumul întoarcerii, vom reforma
Cenaclul Epigramiştilor...
Şi
Când ultima stea va urca către cer,
Tu, primul suit,
Vei pune la porţile Raiului,
Lacătul ruginit.
Amin!

(lui Laurian Ionică)

poezie de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!