E-atâta viață-n cimitir...
E-atâta viață-n cimitir, rămasă netrăită,
Atâta dor, visări, iubiri sub glia-nțelenită,
Ce-au fost curmate timpuriu, ori după lungi coșmaruri,
Scurtate-au fost și dulci plăceri și nesfârșite-amaruri.
Atâtea țeluri cu cei duși pe veci sunt îngropate,
Sub lespezi grele zac virtuți ce-au fost mult lăudate,
Ambiții, titluri, vanități, însemnele-nălțării,
Pe piatră-nscrise-ar vrea a fi o piedică uitării.
Atâta farmec risipit în clipele sublime
E îngropat și e-nghițit în lut în adâncime...
S-au stins invidii, neiertări și fapte necinstite,
Prin praful vremii s-au pierdut blestemele rostite.
Ei au pășit-naintea ta în lumea de tăcere
Și cât de multe ar schimba de le-ar mai sta-n putere!
Dar nu mai pot, s-au adâncit în somnul de sub glie
Și-așteaptă-a Judecății zi când morții o să-nvie.
Tu ești în viață, ce-ți dorești, la ce-ți opresti privirea?
Spre ce te-ndrepți și unde cauți să-ți afli împlinirea?
De ești un fiu risipitor... te du prin cimitire
Ca să nu uiți: cândva și tu vei fi doar amintire!
poezie de Olivia Pocol din volumul de versuri Anotimpuri (4 octombrie 2019)
Adăugat de Olivia Pocol
Votează! | Copiază!
Nu sunt comentarii până acum. Ne-am bucura să vedem o primă impresie despre textul de mai sus.