Viața ca un puf de păpădie...
Ne naștem dintr-o rană și-un oftat,
Lumina ne orbește la născare,
Purtăm pe frunte ancestral păcat
Și viața ne încântă și ne doare...
Păstrăm în suflet vina de a fi
Plămadă de-ntrebări nebănuite,
Cu visul de-a rămâne doar copii
În clipe fără griji închipuite...
Pornim viteji spre destinații, când
Ne cresc aripi pe umerii flămânzi
De zborul păsărilor înspre cer, urcând
Fără să știm că vom plăti dobânzi...
Vom întâlni răscruci la orice pas,
Vom aștepta indicii iluzorii
Și în destine vom face popas,
Privind cum trec pe lângă noi cocorii...
N-avem înțelepciunea de-a gusta
Secundele pe rând, sfidând prezentul
Naivitate-n strai de catifea,
Crezând că suntem veșnici... dar, momentul
Se pierde-n ceața vremii, ca un fum
Și nu se mai întoarce niciodată,
Căci fiecare-avem același drum
Și viața, de un fir, e suspendată...
E trecerea prin timp o poezie,
Sau, doar un puf risipitor de păpădie?
poezie de Violetta Petre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!
Vezi și următoarele:
- poezii despre timp
- poezii despre lumină
- poezii despre înțelepciune
- poezii despre zbor
- poezii despre visare
- poezii despre vinovăție
- poezii despre viață
- poezii despre suflet
- poezii despre secunde
Nu sunt comentarii până acum. Ne-am bucura să vedem o primă impresie despre textul de mai sus.