Un ultim gest...
începe să plouă fără vânt și
fără nicio legătură cu Dumnezeu
(deși înțeleg că și Dumnezeu a fost trădat)
stropii mi se lipesc de piele
ca o durere
de parcă
toată rostogolirea asta
ar începe din mine
din slăbiciuni îmi fac ziduri
printre care mă plimb
apoi o să mă furișez
înspre un loc
unde să- mi pot curăța
rănile pline de așchii
din singurătăți
o să-mi construiesc biserici
la altarul cărora o să vină
toate femeile pe care le-am iubit
nici nu știu cum să-mi definesc întâmplarea
mai las un pic să-mi ard neliniștea
și clipa în care-am mărturisit
că am iubit și am fost
tot ceea ce nu mai pot fi...
e târziu și-n deșertul din mine
nu se mai întâmplă nimic
mă închid în întunericul din umbră
și aștept...
poezie de Teodor Dume
Adăugat de Teodor Dume
Votează! | Copiază!
Textul original este scris în limba română.
Nu sunt comentarii până acum. Ne-am bucura să vedem o primă impresie despre textul de mai sus.