Gloria mundi
Din văzduhul cuvintelor
străbătând abisul,
ai putea crede că ești stăpân
al prezenței în lume,
aidoma luminii începătoare de stea
însă nu-i totdeauna așa.
Judecata dreaptă -adevărată,
în alegoria vieții se face
cu limpezimea oglinzii imaculată.
Prins în lesa nimicului,
nu vezi cât de repede
trece gloria lumească;
privind mereu înainte,
precum hoții de timp,
ar trebui mai întâi să ai curajul
de-a gândi cu propria minte.
Așa trăind,
în cochilia de melc a veșniciei,
lumina tot lumină rămâne
grea precum păcatul ispitelor păgâne;
o poezie a poeziei contemplând
omul și universul lui
geana cuvintelor mântuite de-azur
împrumutându-i taina zborului
dintr-un timp viitor, incert și obscur.
Din văzduhul cuvintelor,
s-ar putea crede
că ești unicul stăpân
al prezenței tale pe lume,
în real însă te cârpești cu vorbe,
lustruind în fărâma de tină un nume,
cu aripa-n gol suspendată
între un survol absolut
și o aterizare forțată.
Astfel gloria lumii trece,
printr-o ieșire din timp neașteptată,
iar omul, sedus de viclenia oglinzii,
nu se liniștește nicicum, niciodată,
îmbătându-se cu apă rece
în alegoria ființării adevărată.
poezie de Dumitru Găleșanu din Luminile omului [lirica filosofică] (16 noiembrie 2020)
Adăugat de anonim
Votează! | Copiază!
Nu sunt comentarii până acum. Ne-am bucura să vedem o primă impresie despre textul de mai sus.