Balada inimii
Într-o zi, în amurg, când cânta curcubeul
Ivit după ploaia călduță de vară,
Ieși dintre stânci, adulmecând, leul,
Dând foc preeriei cu ochii-i de fiară.
Pândi ce pândi, plictisit dar atent,
Ținutul să-i fie liber de furi
Și răcni cu mândrie, amăgit de moment
Prin lumina vorace a atâtor amurguri.
Mâncase. Sătul se uită la leoaică,
Iar ea înțelese cu puii să plece,
Să-i ducă-n arbuști. Gata de joacă
Fugiră micuții spre aerul rece.
Gasiră în iarba înaltă, ascunsă
O plantă ciudată cu spini sângerii,
Cu tulpina de focul lunii pătrunsă
Și cu frunze rotunde și zmeuríí.
Ochii lor de muștar priviră avizi
Întrebând arătarea ce vrea de la ei,
Dar planta creștea, cu spinii perfizi
Agățată de sol, firavi stânjenei.
Doar vântul plutea între ei și văzduh,
Plimbând prin amurg viața luată...
O singură inimă hrănise-ndeajuns
Patru inimi răzlețe bătând într-o ceată.
poezie de Nicolae Ler
Adăugat de Ler
Votează! | Copiază!
Nu este introdusă data nașterii pentru Nicolae Ler. [
Nu sunt comentarii până acum. Ne-am bucura să vedem o primă impresie despre textul de mai sus.