Praful umbrelor
mâinile mele îndrăgostite iubesc pân' la pieire,
până ce galbenul lunii vopsește aerul negru.
totul devine o noapte de frig crescând,
ca o pâine albă.
s-ar putea să fie praful umbrelor
în locul muchiilor surde și grave luate-n cercetare
pentru liniștea somnului.
sentimentele aleargă într-un scris rotund,
într-o fertilitate de neoprit,
până ce cuvintele devin lungi și sticloase
și-mi arată că lumea e altceva
și tu rămâi pe- o aripă frântă,
iar eu în pantofii de lac ai destinului.
poezie de Oana Frențescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!
Nu este introdusă data nașterii pentru Oana Frențescu. [Vezi și următoarele:
- poezii despre iubire
- poezii despre devenire
- poezii despre încălțăminte
- poezii despre timp
- poezii despre somn
- poezii despre pâine
- poezii despre noapte
- poezii despre negru
- poezii despre mâini
- Ne poți propune o poezie de dragoste?
Nu sunt comentarii până acum. Ne-am bucura să vedem o primă impresie despre textul de mai sus.