Întâmplarea
vreau să alung din gând
întâmplarea tristă a copilăriei
dintr-un sat de munte
pe care l-am lăsat în urmă,
cu pasi grei mi-am îndepărtat privirea
de la chipul grav
al pădurarului văduv
a cărui consoartă în flacări și-a găsit sfârșitul,
era veselă femeia, harnică, gospodină aleasă
între ea și astru părea a fi o idilă
era mândră de grădina sa încât razele lui o mângâiau,
ea pornită a fost deodată
rufe ca să spele
dar nu oricum ci cu benzina lângă plita încinsă
într-o bucătărie de vară toată din lemn,
însă neatenția, o scânteia a scapăt din sobă
și iute focul s-a înălțat,
ardeau hainele, îi ardea părul
spasmele cuprindeau trupul
strigatul puternic stăpânea văzduhul
însăși soarele s-a întristat și de grabă s-a ascuns,
eu prunc priveam cu groază
pădurarul nu avea apă și încremenit alerga să stingă
ce nu se putea,
arunca asupra ei pături și nisip
dar degeaba focul se întindea trupul femeii nu se mai mișca,
disperarea se clădea în jur ca o temelie fără de cătare,
plângeam mărunt ascuns în tacere ce puteam să fac?
în suflet port tăișul ca de cuțit al întâmplării
înfipt adânc de cumplita moarte a primului om văzută de mine
scriu cu gând curat fapta să o uit dar să o șterg este greu are urme adânci.
poezie de Ovidiu Cristian Dinică
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!
Nu sunt comentarii până acum. Ne-am bucura să vedem o primă impresie despre textul de mai sus.